Clujana, cândva cea mai mare fabrică de încălțăminte din țară, caută soluții de supraviețuire

Fondată în 1911, Clujana a fost cea mai mare fabrică de pielărie și încălțăminte din țară, cu peste 11.000 de angajați și milioane de perechi de pantofi pentru piața românească și export. După ’89 a fost închisă cinci ani și redeschisă în 2004. Acum are 360 de angajați și încearcă să supraviețuiască, relatează MEDIAFAX.

Clujana a fost înființată în anul 1911, fiind, la origini, Fabrica de Piele „Frații Renner & Co”, ale cărei produse erau recunoscute prin calitatea execuției. După primul război mondial, a devenit societate pe acțiuni, fiind naționalizată de regimul comunist în anul 1948.

Ghetele galbene, insulated, mândria fabricii Clujana

Clujana avea, în perioada comunistă, cel mai mare număr de angajați dintre fabricile din Cluj-Napoca – peste 11.000 – și producea încălțăminte pentru piața internă și pentru export. Era un adevărat combinat, nu doar o simplă fabrică, unde se făceau pantofi de la A la Z, cu secții de tăbăcărie, unde se tăbăceau pieile aduse, secții de cauciuc, unde se făceau tălpile și cu ateliere de mase plastice, unde se făceau tocuri și calapoade.

Semira Zanc, maistru la linia de cusut, lucrează la Clujana din 1970, imediat după ce a terminat școala profesională. A început ca și cusătoreasă, la mașina de cusut, unde executa între 20 și 40 de operațiuni la o pereche de pantofi.

„Aici am intrat în producție și am învățat meserie. Am lucrat într-o nouă clădire, cu multe linii de producție, unde erau foarte mulți tineri. Era de lucru din plin pe atunci, erau alți clienți față de ce este acum, se producea de la început până la ambalarea pantofilor în cutii. Existau pe vremea aceea trenuri care intrau până în fabrică și aduceau materii prime și plecau pline cu cutii cu încălțăminte. Era o activitate atât de susținută încât erau angajate peste 11.000 de persoane. Fabrica mergea foarte bine, eram mulțumiți de salariu, se lucra normă individuală, fiecare știa exact câți bani câștiga, cine era harnic câștiga bine”, povestește Zanc.

În fabrică, la încălțăminte, se lucra în două schimburi, inclusiv sâmbăta, și erau perioade în care se muncea 12 ore sau chiar 16 ore pe zi, când erau comenzi. Mândria fabricii erau ghetele galbene, insulated, care nu se găseau însă în România, fiind trimise la export.

Foto: clujana.com

„Lumea era mulțumită și lucram cu plăcere și 16 ore, banii aveau valoare atunci. Erau 13 linii de tălpuit și 22 de linii de cusut, la cusut erau 40 de muncitori la o linie. Era o activitate foarte susținută. Majoritatea producției, peste 90 la sută, era pentru export, se căuta în oraș și nu se găsea marfă de Clujana, mai ales ghetele galbene, insulated, cunoscute de toată lumea. Era încălțăminte rezistentă, era din piele tăbăcită care ținea”, își amintește maistrul.

Pantofii, testați de angajați înainte de a începe producția de serie

Înainte de a începe producția de serie, la Clujana erau executate câte zece perechi de pantofi din fiecare model, care erau testați de către angajați. Aceștia îi purtau zilnic, timp de o lună, pentru a se vedea dacă apar defecte.

„Pe atunci era așa-numita probă de picior. Se făceau zece perechi dintr-un model, de diverse mărimi, și se dădeau angajaților să le poarte zilnic timp de o lună, pentru a se vedea dacă apar defecte, dacă se dezlipește talpa, dacă crapă pielea, se verifica rezistența și calitatea pantofului. În funcție de rezultate, începea producția de serie”, povestește maistrul Ștefan Balogh, care are o vechime de peste 40 de ani la secția de tălpuit, fiind angajat în fabrică tot în anul 1970.

El își amintește că, pe la mijlocul anilor ’70, Clujana a lucrat timp de trei luni pentru o comandă din fosta URSS, pentru cizme de damă.

„Se făceau 1.000 de perechi pe zi numai astfel de cizme, aveam o locomotivă pe care scria Clujana, era încărcat un tren întreg de marfă și cutii cu cizme la export. Se mai lucra pentru export pentru Olanda, pentru Germania sau Franța. Unele utilaje din fabrică erau second-hand, dar aveam o mașină de tălpuit din fosta Cehoslovacie, produsă în 1966 și care funcționează și azi fără probleme. Dacă se strica ceva, se făceau piese de schimb de către atelierul mecanic”, spune Balogh.

„Fruntaș în întrecerea socialistă”, premiat cu 50 de lei

Ștefan Balogh a fost al 11.696-lea angajat de la Clujana, după numărul matricol pe care l-a primit la angajare. A muncit pe brânci și a fost trecut de cinci ori la rând pe panoul de onoare al fabricii, cu poză, și a primit tot de atâtea ori titlul de „fruntaș în întrecerea socialistă”, fiind recompensat cu un premiu de 50 de lei și cu o insignă.

„Atunci era altceva, tinerii erau mai ambițioși, mai dornici să muncească. După școala profesională, unii au făcut liceul la seral, lucrau și învățau, iar care erau buni făceau școala de maiștri. Acum este o problemă cu pregătirea profesională a angajaților, în condițiile în care nu prea se găsește personal calificat”, spune maistrul.

Declinul de după 1990 a dus la închiderea fabricii

Activitatea Clujana s-a redus treptat după 1990, când au scăzut comenzile și s-a ajuns la disponibilizări colective – întâi în 1998, urmate de un al doilea val, un an mai târziu. Declinul a culminat cu închiderea operațională a fabricii, în anul 1999.

Samira Zanc crede că democrația le-a adus oamenilor iluzia că în țară „va curge numai lapte și miere” și că nu vor mai fi nevoiți să muncească.

„După 1989, oamenii au crezut că, dacă e democrație, trebuie să schimbe ceva, dar eu nu cred că trebuia schimbat ceva la Clujana. Mulți au crezut că democrația aduce lapte și miere și nu mai trebuie să muncim, dar, din păcate, de muncit trebuie. După 1990 piața rusească s-a pierdut, s-a tot redus activitatea, s-au redus clienții, fără nicio explicație din partea conducerii”, afirmă ea.

În decembrie 2003, la Clujana s-a început acțiunea de reluare a activității, în urma trecerii acțiunilor de la FPS la Consiliul Județean Cluj, iar producția, mult diminuată, a fost reluată, după cinci ani de la închidere, cu preponderență în sistem lohn.

Foto: clujana.com

În perioada în care fabrica a fost închisă, s-au închiriat hale întregi, unele s-au vândut, iar acum a rămas pentru producție o parte dintr-o clădire, unde funcționează o linie și un sfert de tălpuit și cinci linii de cusut, cu câte 35 de muncitori.

„Când m-am reîntors în Clujana, prin 2005, era mare pustietate, aproape totul era închis. M-a durut inima. Acum lucrăm pe comenzi mici, se lucrează în sistem lohn, clientul aduce pielea, calapoade, șireturi, capse, iar noi doar producem încălțămintea. Tălpuitul se poate face în altă parte. Atunci, înainte de 1989, era altceva, nu se prea poate face o comparație, se făceau cantități mari de încălțăminte, acum este economie de piață, nu mai e socialism”, spune Samira Zanc.

Clujana are datorii de un milion de euro

Acum, la Clujana lucrează 360 de angajați, iar activitatea constă în producerea de încălțăminte pentru cele două magazine pe care fabrica le mai are, restul fiind produs în sistem lohn, pentru două firme – una din Cluj-Napoca și una din Reghin, care au comenzi din străinătate.

Daniel Mihiș, președinte al Consiliului de Administrație al Clujana, susține că, pentru a renaște, fabrica ar avea nevoie de o infuzie de capital de aproximativ 250.000 de euro, dar și să își achite datoria la bugetul de stat, în valoare de circa un milion de euro.

„Clujana a rămas o marcă de încălțăminte și un brand apreciat, singura problemă cu care ne confruntăm fiind lipsa de fonduri în ceea ce privește noi linii de producție și noi modele. Nu putem să ieșim acum pe piață cu o nouă colecție, ci vindem doar din colecțiile vechi. Am avea nevoie de o infuzie de capital de circa 250.000 de euro. Avem datorii moștenite către bugetul de stat de circa un milion de euro și am obținut o eșalonare din partea Direcției de Finanțe Cluj”, explică Mihiș.

Noua strategie se axează pe atragerea clienților tineri prin rețele de socializare și mediul online

Florin Drădiciu, director de vânzări la Clujana, susține că fabrica nu stă foarte rău din punctul de vedere al utilajelor, în condițiile în care are utilaje vechi de doar 6-7 ani, ceea ce în industria încălțămintei nu este foarte mult. El crede că, totuși, ar fi nevoie și de utilaje noi, specifice, care nu sunt foarte mari și costisitoare, dar sunt obligatorii dacă se dorește trecerea „la un alt nivel de competitivitate”.

„Fabrica noastră are ca și concurență firmele mici, care sunt mai flexibile decât noi, dar care nu pot asigura un volum mare de producție. Noi putem produce între 1.200-1.300 de perechi de încălțăminte pe zi, cap-coadă, croit, cusut, tălpuit, ceea ce o altă societate nu poate. Noi ne adresăm clienților care au nevoie și de volum mare. Piața de profil s-a schimbat mult în ultimii ani, în sensul în care producătorii europeni nu mai produc în China, pentru că, la rândul lor, primesc comenzi mici, de câte 5.000 de perechi. Or nu este rentabil să produci o astfel de cantitate în China și atunci se orientează spre noi”, spune Drădiciu.

El adaugă că noua conducere a fabricii încearcă să țină pasul cu modelele de încălțăminte de actualitate, să introducă modele noi, pentru care se caută piei speciale, imprimate, tălpi speciale.

Foto: clujana.com

„Încercăm să atragem clienți noi, este o provocare să menținem brandul Clujana pe piață, iar strategia noastră se axează pe partea de promovare online, pe rețele de socializare și pe atragerea tinerilor de pe segmentul 20-30 de ani. Vrem să facem cunoscut brandul Clujana în toată țara, un brand care are peste 100 de ani de tradiție”, explică directorul de vânzări de la Clujana.

În ultimii ani, poate cea mai „vizibilă” apariție a numelui Clujana a fost legată de o propunere a fostului președinte al Consiliului Județean Cluj Alin Tișe. Având în vedere că în timpul celui de-al doilea război mondial Clujana a produs bocanci militari și harnașamente pentru armată, în 2009 Tișe a propus Ministerului Apărării și Ministerului Administrației și Internelor încheierea unor contracte pentru dotarea soldaților și jandarmilor cu bocanci militari produși de Clujana, dar proiectul nu a fost finalizat.

(Vasile Măgrădean)