CRĂCIUNUL, o sărbătoare A FAMILIEI

Primii creștini nu celebrau nașterea lui Iisus pe 25 decembrie, considerând că aceasta a avut loc în luna septembrie, odată cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic). În anul 264, Saturnaliile au căzut pe 25 decembrie și împăratul roman Aurelian a proclamat această dată „Natalis Solis Invicti”, festivalul nașterii invincibilului Soare.

În anul 320, pentru prima dată, papa Iuliu I menționa oficial că data nașterii lui Iisus ar fi 25 decembrie. În 325, împăratul Constantin cel Mare a desemnat oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează nașterea lui Iisus. El a mai decis ca duminica să fie „zi sfântă” într-o săptămână de șapte zile și a introdus Paștele cu dată variabilă.

Cu toate acestea, cele mai multe țări nu au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea. Mai mult de un mileniu, creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie), în imediata apropiere a solstițiului de iarnă: în Franța până în anul 1564, în Rusia până în vremea țarului Petru cel Mare, iar în Țările Române până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

POLITICĂ Calendarul alegerilor prezidențiale. Guvernul ar putea lua o decizie pe 8 ianuarie/ Surse liberale: primul tur, la finalul lunii martie

13:09

VIDEO George Simion refuză consultările de la Cotroceni: „Cum să ne întâlnim cu un personaj care uzurpează calități oficiale”

13:00

În Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a adoptat Crăciunul ca sărbătoare legală, în 1836. Oklahoma a fost ultimul stat american, în 1907.

Colindele

Unul dintre cele mai îndrăgite obiceiuri de Crăciun, colindatul, era pe vremuri interzis. În secolul al XVII-lea, Oliver Cromwell a interzis colindele, considerând că muzica lor este nepotrivită pentru așa o zi solemnă.

Cel mai vechi cântec creștin de Crăciun este „Jesus refulsit omnium”, compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. Cea mai veche transcriere după un colind englezesc îi aparține lui Ritson și datează din 1410.

În 1818, ajutorul unui preot austriac a fost anunțat cu o zi înaintea Crăciunului că orga bisericii sale s-a stricat și nu poate fi reparată la timp pentru slujbă. Foarte trist din această pricină, Joseph Mohr s-a apucat să scrie trei piese care să poată fi cântate de cor și acompaniate la chitară. Una dintre ele era „Silent Night, Holy Night„, care în prezent este cântată în peste 180 de limbi străine de milioane de persoane.

Obiceiuri românești

Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine în satele românești. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilității și de atragerea binelui asupra gospodăriilor.

În unele sate, cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în fața colindătorilor boabe de grâu și de porumb. Bătrânii spun că, dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor, dacă vor amesteca sămânța pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.

În satele de pe Valea Mureșului, Crăciunul este încă legat de anumite credințe populare care se păstrează și în prezent, iar obiceiul de a oferi daruri își are originile într-o legendă pe care numai bătrânii o mai cunosc.

În satul Harpia, dacă primul care intră în casă de Crăciun este un bărbat, oamenii cred că este un semn de bunăstare și sănătate pentru anul următor. Pentru a atrage binele asupra caselor lor, oamenii țin masa întinsă toată noaptea.

Bradul de Crăciun

O altă poveste despre Crăciun, mai puțin cunoscută, spune că, în secolul al VII-lea, călugării foloseau forma triunghiulară a bradului pentru a descrie Sfânta Treime. În jurul anului 1500, oamenii au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis și au atârnat în el mere roșii, simbol al păcatului originar.

În secolul al XII-lea, oamenii obișnuiau să atârne brazii de Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creștinătății. În secolul al XVI-lea, familiile creștine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată, fructe și dulciuri.

Moș Crăciun

Reprezentările lui Moș Crăciun s-au schimbat de-a lungul vremii, astfel că între imaginea acestuia în vechea cultură populară – de frate mai bogat și mai inimos al lui Moș Ajun – și imaginea contemporană – de personaj iubit de copii – există mari diferențe.

Tradițiile contemporane despre „sfântul” Crăciun, despre Moșul „darnic și bun”, „încărcat cu daruri multe” sunt printre puținele influențe livrești pătrunse în cultura populară de la vest la est și de la oraș la sat.

Din vechime se știe că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile nașterii, i-a cerut adăpost lui Moș Ajun. Motivând că este sărac, el a refuzat-o, dar i-a îndrumat pașii spre fratele lui mai mic și mai bogat, Moș Crăciun. În unele legende populare și colinde, Moș Ajun apare ca un cioban sau un baci la turmele fratelui său. În cultura populară românească, Crăciun apare ca personaj cu trăsături ambivalente: are puteri miraculoase, ca eroii și zeii din basme, dar are și calități tipic umane. El este bătrân (are o barbă lungă) și bogat (de vreme ce are turme și dare de mână).

Pe de altă parte, ideea de spiriduși de Crăciun vine din credința străveche că gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Spiridușii au fost iubiți și urâți, pentru că, deși uneori se purtau cu bunăvoință, puteau foarte ușor să se transforme în ființe răutăcioase și nesuferite, atunci când nu erau tratați cum se cuvine. Percepția cea mai răspândită era că ei se purtau precum persoana cu care aveau de-a face, fiind fie răutăcioși, fie drăguți. În Evul Mediu, în loc să ofere daruri, spiridușii mai degrabă așteptau să le primească. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiridușii au devenit prieteni ai lui Moș Crăciun.

Scriitorii scandinavi, cum ar fi Thile, Toplius și Rydberg, au combinat cele două trăsături oarecum contradictorii ale personajelor: ei îi prezentau pe spiriduși puțin răutăcioși, dar buni prieteni și ajutoare de nădejde ale lui Moș Crăciun. Unii spun că sunt 13 spiriduși, alții sunt convinși că este vorba de nouă, alții – de șase. Într-o vreme se credea că Moș Crăciun și spiridușii săi se simt foarte bine în casa lor de la Polul Nord. În 1822, poetul american Clement Clark a publicat lucrarea „A Visit From St. Nicholas” (cunoscută și ca „The Night Before Christmas”), în care el l-a descris pe Moș Crăciun ca pe un spiriduș bătrân și blând, care zboară în jurul lumii într-o sanie trasă de opt reni. În 1885, Thomas Nast a desenat doi copii privind la o hartă a lumii și urmărind călătoria Moșului de la Polul Nord în Statele Unite, deci se presupunea că acolo, în îndepărtatul Nord, locuiește bătrânul cel bun. Dar în 1925 s-a descoperit că nu există reni la Polul Nord, așa că toți ochii s-au întors spre Finlanda, unde există multe astfel de animale.

În 1927, Markus Rautio, un prezentator de emisiuni pentru copii la postul național de radio finlandez, a declarat că Moșul locuiește pe un munte în Laponia. Astăzi pare aproape sigur însă că Moș Crăciun și cei 11 spiriduși ai lui stau bine ascunși undeva pe muntele Korvatunturi în Laponia, Finlanda, în apropiere de granița cu Rusia. Pepper Minstix, unul dintre spiriduși, este paznicul credincios al satului lui Moș Crăciun.

Cum reușește acesta să se miște atât de repede, într-o noapte, din Laponia până în casele tuturor copiilor din lume? Cu foarte multă vreme în urmă, Moș Crăciun și spiridușii săi au descoperit formula specială, secretă, a prafului magic pentru reni, care îi face să zboare. Acest praf magic este împrăștiat peste fiecare ren cu puțin timp înainte de a pleca din Laponia, în ajunul Crăciunului. Este suficient pentru a-i face să zboare întreaga noapte în jurul lumii. Zborul este, de altfel, foarte rapid: aproape de viteza luminii.

Rudolph este cel mai celebru ren, fiind conducătorul celorlalți opt, pe nume Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer și Vixen. Când Rudolph era pui, nasul său a fost atins de Magia Crăciunului și de atunci este strălucitor și roșu.

Crăciunul ca sărbătoare creștină

Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai mari sărbători ale creștinilor.

În tradiția populară, se spune că Fecioara Maria trebuia să-l nască pe fiul lui Dumnezeu și umbla, însoțită de Iosif, din casă în casă, rugând oamenii să-i ofere adăpost. Ajunsă la casa bătrânilor Crăciun și Crăciunoaie, aceștia nu o primesc pentru a nu le „spurca” locuința prin nașterea unui copil conceput din greșeală. Ajunsă la capătul puterilor, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile nașterii.

Crăciunoaia a auzit-o și i s-a făcut milă, astfel încât a ajutat-o în rol de moașă. Crăciun a aflat, s-a supărat și i-a tăiat bătrânei mâinile, apoi, de frică, a fugit de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit și l-a dus să spele copilul. Maria i-a zis să încerce apa și când a băgat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc. În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc.

Ajunul Crăciunului, când preotul vestește Nașterea Domnului

În ultima zi a postului Crăciunului, preotul umblă pe la casele credincioșilor cu icoana Nașterii Domnului, spre a vesti măritul praznic al Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Din punct de vedere liturgic, se poate spune că această tradiție, a umblatului cu icoană, este un fel de slujbă în afară zidurilor bisericii. Este o slujbă săvârșită pe ulițe și pe străduțe, prin curți și prin case, pe la ferestre și pe la uși. Precum odinioară făcea crainicul, părintele se străduiește a anunța în tot locul și pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, rămânând însă Dumnezeu. Astfel, singurul lucru nou sub soare se arată vrednic de o asemenea mare vestire.

Fiecare preot vestește Nașterea Domnului în parohia lui. La sate, această vestire se petrece chiar în ajunul Crăciunului, pe când la orașe, unde parohiile sunt mai mari și credincioșii mai numeroși, preoții încep să umble cu icoana ceva mai devreme.

Ajunul Crăciunului, zi de colindat

Nașterea Domnului este anunțată în lume de creștini prin colinde. În dimineața de Ajun, copiii și tinerii sunt primii care pornesc la colindat. Aceștia sunt primiți de creștini cu mere, nuci, covrigi și cu acele turte numite „Scutecelele lui Hristos”. Pentru că, până după Sfânta Liturghie din ziua de Crăciun este încă post, colindătorii trebuie și ei primiți cu daruri de post (covrigi, turte, nuci, fructe).

Ajunul Crăciunului, zi de post aspru

Ajunul Crăciunului este ultima zi de post din Postul Nașterii Domnului. Acest post, care începe în ziua de 15 noiembrie și se încheie în ziua de 24 decembrie, amintește de patriarhii și drepții Vechiului Testament, care au petrecut timp îndelungat, în post și rugăciune, așteptând venirea lui Mesia, Mântuitorul lumii.

Dacă primele 39 de zile ale acestui post sunt mai ușoare din punct de vedere alimentar, între ele existând mai multe zile în care Părinții Bisericii au rânduit „dezlegare la pește”, cea de-a patruzecea zi a postului este aspră, un obicei consemnat încă din secolul al IV-lea.

După ceasul prânzului, spre seară, se obișnuiește să se mănânce grâu fiert, amestecat cu fructe și miere, în amintirea postului Proorocului Daniel și al celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5-16).

În seara zilei de ajun, credincioșii obișnuiesc să mănânce o mâncare dulce, numită în popor „Scutecele lui Iisus„. Cu făină, apă și sare se frământă niște lipii subțiri care se coc pe plită. Acestea se înmoaie într-un sirop dulce (apă cu miere sau zahăr) și se presară cu nuca măcinată.

Obiceiuri culinare

Un moment gastronomic important care precedă Crăciunul este ziua de Ignat (20 decembrie), când se taie porcul și se prepară mâncăruri specifice, precum cârnații, chișcă, tobă, răcituri, sarmalele, caltaboș, care, alături de tradiționalul cozonac, vor sta pe masa de Crăciun.

Moș Crăciun în jurul lumii

Pentru copiii din România, Moș Crăciun vine din nordul îndepărtat pentru a aduce daruri celor care au fost cuminți. Acestea sunt lăsate sub brandul de Crăciun și, în funcție de bunăvoința părinților sau de obiceiurile zonei, cadourile se deschid fie în Ajun, după slujbă, fie în ziua de Crăciun. În unele regiuni, Moșul mai lasă un rând de cadouri și la biserică, unde copiii îi mulțumesc cântând colinde.

În SUA, Moșul călătorește în ajun într-o sanie zburătoare trasă de reni. El intră în case pe horn și lasă cadourile sub brad sau în ciorapii agățați deasupra șemineului. Copiii îi lasă lapte și biscuiți și obișnuiesc să îi scrie de dinainte ce daruri și-ar dori.

În Ungaria, moșul este reprezentat de un înger, în ziua de Crăciun, copiii găsesc bradul gata făcut și sub el cadourile.

În Rusia, Moș Crăciun („Babușka”) este însoțit de Albă-ca-Zăpada, iar copiii primesc prăjituri și jucării.

În Franța, Père Noël se strecoară pe coșul casei și lasă cadourile în pantofi.

În Austria și în Germania, figura lui Moș Crăciun este asociată în continuare cu cea a Sfântului Nikolaus, care vine în noaptea dinspre 5 spre 6 decembrie și lasă cadouri doar pentru copiii cuminți. Cei care au fost obraznici vor primi doar un mănunchi de nuiele legate cu câteva bomboane. Moș Crăciun și însoțitorul său, Krampus, sunt îmbrăcați în haine roșii. Nikolaus are mitră de episcop pe cap, iar Krampus are cornițe și o limbă lungă ce îi atârnă din gură. De Crăciun, copiii primesc cadouri de la Cristkindl (Copilașul Cristos).

În Islanda, cadourile sunt aduse din munți de către cei 13 pitici de Crăciun care vin pe rând, de la Crăciun și până pe 6 ianuarie.

În țările scandinave, spiridușul „Jul Nisse” arată la fel ca Moș Crăciun, însă este mult mai mic de statură. Pentru el se lasă afară un vas cu terci de orez, tradiția fiind una de origine păgână.

În Australia, Moș Crăciun este îmbrăcat în pantaloni roșii scurți și în loc de sanie este ilustrat într-un elicopter.