Cum este corect: Paște sau Paști?
Cea mai importantă sărbătoare a creștinătății, praznicul praznicelor, duminica duminicilor figurează în calendarele ortodoxe ca „Învierea Domnului” sau, glosată între paranteze, ca „Sfintele Paști”. Următoarele două zile, lunea și marțea, scrise tot cu roșu (deci tot de sărbătoare), sunt numite însă „a doua” și, respectiv, „a treia zi de Paști”. Procedând în felul acesta, Biserica își afirmă preferința pentru numele cel mai acoperitor pentru conținutul actual al sărbătorii (Învierea Domnului), făcând totodată concesie numelui nu foarte transparent și, la urma urmelor, nici foarte fericit ales, impus însă de tradiție (Paști).
Ediția cea mai recentă (a doua, din 2005) a „Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române” spune că numele sărbătorii este substantiv propriu masculin, că are la singular forma „Paște”, iar la plural, forma „Paști”, și pentru masculin, și pentru feminin (spunem deopotrivă „Sfinții Paști” sau „Sfintele Paști”). Cum s-a ajuns la situația neobișnuită ca un substantiv masculin la singular să fie, la plural, și masculin, și feminin? Sau, altfel spus, să fie și masculin și neutru? Pentru a explica aceasta, vom urmări mai întâi istoria formală a cuvântului. (Exemplele sunt scoase din „Dicționarul limbii române”, îndeobște cunoscut ca Dicționarul Academiei.)
În primele noastre texte scrise întâlnim exclusiv forme de plural, articulat sau nu („pastille”, „paștilor”, „paști”), explicabil prin pluralul lat. „paschae” (cu desinența de plural -ae/-e trecută la -i încă din latina populară). Astfel, la Coresi, de pildă („Carte de învățătură”, 1581) aflăm: „Acestea sunt paștile de bucurie și de veselie” (datorită adjectivului pronominal „acestea” putem stabili că este vorba de un feminin); în Noul Testament din 1648 găsim: „sărbătoarea azimelor care să cheamă pastille”. Pentru singular, prima formă atestată în textele vechi este „pasha”, dar acesta este un cuvânt diferit, provenit nu din latină, ci din neogrecul „pasha” – apare, de pildă, într-un document slavo-român din Țara Românească de la 1575, apoi la Dosoftei, în „Viața și petreacerea svinților” (1682): „Dzi de adevărată pasha”. Singularul „paste”, format de la pluralul „paști” (după modelul alternanței -ște/-ști din, de pildă, clește/clești, pește/pești), apare în texte ceva mai târziu, parcă spre a confirma că nu este forma primară. În Biblia din 1688, pentru Paștele evreiesc se folosește de obicei forma de singular „Pasha” (din greacă), dar și forma de sorginte latină, „Paște”, refăcută după pluralul „Paști” – în Numeri 9, 10, de pildă, găsim: „va face Paștele Domnului în luna a doao”.