Cum îi putem învăța pe copii să facă față stresului

Părinții reprezintă modelul primar pentru managementul emoțiilor, chiar dacă nu sunt implicați activ în educația copilului lor. „Acesta învață prin observație ce fac părinții când sunt furioși, triști sau speriați, când se bucură sau se simt frustrați, imită comportamentele care le sunt la îndemână. Uneori, în fața emoțiilor copleșitoare ale părinților, dezvoltă strategii pentru a le face față, ca evitarea, compensarea etc.

Un părinte, care se ocupă într-o manieră informată, perseverentă și pozitivă de educația emoțională a copilului, începe prin a-și cunoaște propriile emoții și a exersa exprimarea lor deschisă, onestă, asertivă. Principiul de la care pornește orice efort educativ în acest sens este: „Nu-l poți învăța pe copil ceea ce tu nu știi să trăiești”, afirmă psihoterapeutul Zenobia Niculiță pentru Gândul.

Pentru ca un copil să-și dezvolte aceste abilități, e nevoie de un proces de învățare care începe timpuriu și continuă până la vârsta adultă. „Prima etapă e alfabetizarea emoțională a copilului, care începe de la recunoașterea propriilor emoții. Părinții sunt primii care îi oferă copilului lecții de recunoaștere și exprimare a emoțiilor, fie că o fac conștient sau nu. De la părinți, copilul învață fie că acestea sunt acceptabile, parte naturală a vieții sale, care merită exprimată frumos, fie că sunt inacceptabile, de reprimat, de ascuns””, precizează psihoterapeutul Zenobia Niculiță.

În interacțiune directă cu copilul, părintele adoptă o serie de comportamente menite să-l ajute pe acesta să-și recunoască emoțiile, fără pedeapsă sau rușine:

Denumirea corectă și oglindirea emoțiilor. Un mesaj util din partea părintelui în acest sens ar putea fi: „Acum ești furios pentru că n-ai putut termina jocul înainte de ora de culcare.” Un mesaj negativ, care creează confuzie copilului, sună familiar multora dintre părinți: „Lasă prostiile și nervii și hai la culcare.”

Validarea emoțiilor. Mesajul pozitiv din partea părintelui îi transmite copilului că emoțiile sale sunt acceptate, normale, necesare. „E normal să fii supărat atunci când ești întrerupt și jocul era atât de interesant.” Mesajul negativ este profund invalidant: „Copiii n-au voie să fie furioși. Ai de toate și ți-e prea bine, de aia ești așa nervos.”

Exprimarea empatiei. Mesaj pozitiv: „Și eu mă simt frustrat atunci când cineva mă oprește să ascult muzică. Înțeleg că ți-e tare greu acum.” Mesajele negative pierd din vedere tulburarea pe care o resimte copilul, care se confruntă cu emoții pe care nu știe cum să le înțeleagă și să le exprime: „Încetează imediat! Mă scoate din pepeni plânsul tău”.

Oferirea suportului emoțional. Mesaj pozitiv: „Sunt aici lângă tine. Dacă ai nevoie de puțin timp să te liniștești, eu te aștept până te reîntorcii. Dacă ai nevoie de o îmbrățișare, sunt tot aici.” Mesajul negativ îl privează pe copil de afecțiunea părintelui ca formă de pedeapsă: „Nu vreau să te văd până nu încetezi cu plânsul.”

Oferirea de alternative de exprimare a emoției. Mesaj pozitiv (transmis când activarea emoțională a copilului nu e paroxistică, explozivă): „Înțeleg că ești supărat. Poate că data viitoare, când te vei simți la fel, ai putea să-mi spui asta și să mergem împreună în locul nostru liniștit (în care sunt pernuțe pe care le ținem în brațe, lumină, aer curat etc.)”. Mesajul negativ îi cere copilului să-și reprime emoțiile, fără a-i oferi alternative sau modele corecte de comportament. Situația în care părintele țipă până când teama înlocuiește furia copilului și acesta „paralizează” este dureros de familiară. „Un copil care și-a format un atașament securizat față de părinți, care a fost încurajat să exploreze lumea, care a exersat diferite comportamente în situații sociale diferite, va face față mai ușor provocărilor crescânde pe care le presupune adaptarea la medii noi, unul dintre ele fiind școala.

”În funcție de personalitate, de experiențele anterioare, de atitudinile manifestate în familie față de educație, unii copii se vor adapta mai ușor decât alții la un mediu nou, în care cerințele, regulile, interacțiunile cu colegii și profesorii sunt diferite, stricte, cu o miză mare pentru dezvoltarea socio-emoțională. 

Concret, pentru face față situațiilor dificile, părinții trebuie să îi învețe pe copii să aibă încredere în cei care îi iubesc și îi îngrijesc, să-și dezvolte autonomia și inițiativa, să își formeze o imagine de sine pozitivă, realistă, echilibrată”, subliniază psihologul Zenobia Niculiță.

De ce trebuie să țină cont părinții când își  pregătesc copiii pentru viață:

Resurse fizice: Un corp sănătos reprezintă suportul pentru tot ceea ce ne dorim să întreprindem. Odihna, mișcarea în aer curat, alimentația echilibrată, cunoașterea propriului corp și a limitelor sale sunt activități simple, care asigură o dezvoltare fizică armonioasă. În condițiile în care copiii au o viață din ce în ce mai sedentară, asigurarea resurselor fizice nu mai este o problemă care se rezolvă de la sine.

Resurse psihologice: Copilul are nevoie să se cunoască pe sine și să învețe cât mai multe despre ceea ce poate face, despre ceea ce poate învăța și despre lucrurile pe care trebuie să le accepte cu privire la sine. Sentimentul valorii personale este esențial pentru situațiile în care suferă un eșec și poate învăța împreună cu părintele că ceea ce i se întâmplă nu-l definește, că fiecare nereușită este o ocazie de învățare, că o notă mică nu spune cine este el ca om.

Resurse relaționale: Copiii puternici au o rețea de suport alcătuită din oameni cărora le poate cere ajutorul atunci când îi este greu. De asemenea, resursele relaționale se construiesc și din tot ceea ce el le poate dărui celorlalți. Un copil devine mai puternic când ajută pe cineva, mai capabil să facă față propriilor dificultăți.