De la TIPAR la FACEBOOK, o istorie rapidă a presei românești. ZECE MILIOANE de români au cont pe rețelele de socializare, de unde își iau INFORMAȚIA

Dintre toate lucrurile specifice, ceea ce diferențiază presa de orice altă formă de comunicare publică, din start, este caracterul periodic. Un dascăl din Șcheii Brașovului este creditat cu realizarea primei publicații periodice în limba română și cu începutul presei așa cum credem că o știm. Ideea calendarului realizat de dascălul Petcu Șoanul a apărut prima dată în 1731 și a mai fost tipărit în 1733 și în 1737. Singur își definește modelele „kalindari acum întâi românescu alcătuit depe cele sârbești așezatu alu pelimba rumăneaskă, ka întru de acum (…) ca și pe cel slovenesc”.

Un calendar al lui Constantin Brâncoveanu din perioada 1693 – 1704, „Foletul Novel” era un manuscris în care domnitorul notase pe marginea unor traduceri în manuscris, după modele italiene, diferite evenimente, pentru a desluși „tulburările, vrăjbile și realele ce pot veni”. Altfel, manuscrisul brâncovenesc răspundea curiozității de a ști și de a pune în legătură evenimente, dar își asuma rostul de mecanism de „treacere de vreame”. De circulat, manuscrisul a făcut-o în secolele care au urmat în forme copiate de mână. Tipărirea unui calendar în limba română cu mișcări ale astrelor și alte informații utile în vreme a fost subiect de zvonuri și dezbateri între istorici până târziu, dar publicația brașoveană de pe 20 februarie 1733 este cea mai veche tipăritură care s-a păstrat, așa cum a gândit-o autorul ei, tradusă după model sârbesc, adaptat la rândul său după o publicație de la Kiev, din 1716.

POLITICĂ Ilie Bolojan: „Premierul urmează să fie propus de PSD, iar ministerele urmează să revină, conform discuțiilor și ponderii fiecărui partid”

11:12

SPORT Marius Şumudică, despre Dinamo – Rapid. „Le-am zis că dacă voi găsi vreun bagaj îl arunc afară din stadion. Şi pe el şi pe bagaj”

10:58

Bani și presă

Presa face și lucruri de acest gen cu legături între vremuri și ani în moduri neașteptate. Abia în 1771 este înregistrată următoarea publicație, scoasă la Timișoara de vienezul Matthaus Heimerl, Temeswaren Nachrichten/ Informația Timișoarei, revistă bilunară.

De altfel, transilvănenii au fost cei mai activi în domeniu la trecerea dintre secolele XVIII și XIX. În 1795 se proiecta un periodic românesc numit „Vestiri filosofești și moralicești„, ce urma să fie editat de „Societatea filosofească a neamului românesc din marele principat al Ardealului”, de două ori pe săptămână, destinat românilor din Muntenia. Rostul publicației e prezentat chiar de editori, care anunță că vor scoate la lumină nu numai cunoștințe teologice, istorice și geografice, ci și „alte științe spre folosul economiei, cum sunt manufacturile neguțătorești… Dară pe lângă toate aceste însuflețite ramuri ale științelor, nici nu vom uita întâmplările politicești, adecă ale Epocăi aceștia…”. Se anunța și investiția necesară pentru viitoarea tipăritură, de 15 florini nemțești lunii mai 1795. Cu toate pregătirile și aprobările, publicația nu a mai apărut.

În anul 1814, la Buda, apărea Înștiințarea de apariție a unor „Novele„, care urmau să fie editate de două ori pe săptămână. Niciuna nu a apărut. Dar este de reținut argumentația prin care se susținea necesitatea publicării: „toate neamurile Evropei cele deșteptate au aflat cum că a scrie Gazete sau Novele și a le împărtăși oamenilor neamului său e cea mai încuviințată mijlocire de a lumina noroadele, cu întâmplatele ale altora fapte a le abate de la rău și a le aduce spre cele mai bune (…); iată că și grecii, ba și sârbii, dobândind de la înălțatul împărat al Austriei privileghium spre acela, cu sârguință dau Novele (…); singuri noi românii, măcar că ne tragem vița de la cel mai slăvit neam din lume, adică de la romani, sântem de acest vistiari lipsiți…”

Abia la 1821 se întemeia prima revistă românească, la Buda, „Biblioteca românească„, concepută în 12 numere. După primul, altele 13 s-au tipărit în 1829, 1830 și 1834, când revista și-a încheiat apariția din rațiuni financiare. Colaboratori au fost bănățeanul Damaschin Bojincă, moldoveanul Gr. Cuciuran, Ion Trifu și pictorul Constantin Lecca.

Pionieri ruși în franceză și alte întreprinderi originare

Primul ziar tipărit pe teritoriu românesc apare în 1790, la Iași. Pe 18 februarie, e tipărit în franceză, de comandamentul trupelor ruse din armata lui G.A. Potemkin, săptămânalul Courrier de Moldavie, care e publicat până la 1 aprilie. În cele șapte numere ale publicației sunt incluse informații despre Revoluția Franceză și despre războiul dintre ruși și trupele turcești. În același timp, ziarul menționa și evenimente de la Viena, Bruxelles Londra, Roma, Frankfurt și din alte orașe europene. În Țara Românească, primul Calendar românesc este editat la București, la 1794, în scriere chirilică. În același an apare la Viena un Calendar alcătuit de Paul Iorgovici. Publicația conține date calendaristice, târguri, o poveste și tabele care se referă la viața de zi cu zi.

Un Calendar vienez din 1806, alcătuit inițial de Samuil Micu, apoi de Gheorghe Șincai și Petru Maior până în 1821, este publicația care include textele istoricilor ardeleni privind originea latină a poporului român.

Publicația pe care am putea să o regăsim și azi este Curierul românesc, publicat de Ion Heliade Rădulescu în 1829, considerată precursoarea Monitorului oficial (1832, Buletin gazetă administrativă), prin conținutul său mai ales administrativ.

Politica presei

Presa românească ajunge să aibă prima ei lege în 1862 și, pe lângă prevederile privind dreptul de autor (Partea I) și cele legate de distribuție și tipărire (Partea a II-a), o porțiune consistentă din act (Partea a III-a) era dedicată delictelor de presă, pedepsirii celor responsabili pentru răspândirea de informații false sau pur și simplu deranjante pentru autorități (ofensa, ultrajul). Jignirea domnitorului sau a organelor statului constituia o infracțiune serioasă.

sursa foto: istoriiregasite.wordpress.com

În 1888, la 15 august, este publicat primul număr din ziarul Adevărul, unul dintre cele mai longevive din spațiul românesc, un an mai târziu fiind deschisă prima agenție de presă din regat, Agence Télégraphique de Roumanie, subordonată Ministerului de Externe.

Regina Maria e președintele de onoare al primului sindicat al ziariștilor din București, pe 5 aprilie 1900. Asociația Generală a Presei Române, fondată în 1913, l-a avut președinte pe Constantin Mille, directorul ziarului Adevărul. În 1927, în România erau publicate 709 ziare și 554 de reviste.

Tudor Arghezi publica, pe 2 februarie 1928, primul număr din Bilete de papagal, ziarul său de mici dimensiuni (32×12 cm), scos din tipografia instalată în curtea casei poetului, la Mărțișor. Prima serie a publicației cotidiene s-a întrerupt la numărul 460, pe 9 august, 1929. Întreprinderea a fost reluată, până la cea de-a patra serie, de 48 de numere, publicată de Arghezi între ziua de sâmbătă, 16 decembrie 1944 și joi, 15 februarie 1945.

Din momentul în care ziarul Universul anunța începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, luni, 23 iunie 1941, cu fotografiile lui Adolf Hitler, a Regelui Mihai I și a lui Ion Antonescu, sub titlul „Un războiu sfânt începe”, presa românească a rămas pentru aproape jumătate de secol un instrument politic, o lege din 1974 definind domeniul în termeni expliciți: „presa își desfășoară activitatea sub conducerea PCR, forța politică conducătoare a întregii societăți din RSR”.

În seara zilei de 22 decembrie 1989, Libertatea era primul ziar care ieșea pe piață, transformând în „ziar liber al Revoluției române” publicația care, în ultimii ani ai comunismului, era distribuită după amiaza, „Informația Bucureștiului”. „Ne simțim datori să recunoaștem că nu o dată am fost siliți să vă inducem în eroare, să vă mințim„, scria Ovidiu Ioanițoaia, pe 24 decembrie 1989, în primul ziar de sport de după căderea comunismului.

Mediafax a fost prima agenție independentă de presă postcomunistă și a fost înființată în 1991.

Audiovizualul românesc

Radiofonia a intrat în România în 1908, când Serviciul Maritim Român instala un post de radiotelegrafie la Constanța, următoarele trei posturi fiind deschise un an mai târziu la Călărași, Giurgiu și Cernavodă. Faptul că, în 1912, România rămăsese în plin război balcanic fără legături telefonice și telegrafice a făcut să fie instalat în Parcul Carol I din Capitală un post de emisie-recepție de 12 kW. Guvernul a inițiat în 1921 înființarea unei rețele de posturi radio-telegrafice care să acopere teritoriul țării, iar radio-amatorii au militat, între 1925 și 1928, pentru înființarea unui post național de radiodifuziune, Asociația Prietenii Radiofoniei fiind înființată de Dragomir Hurmuzescu în 1924, în cadrul Institutului Electrotehnic.

Universitatea București avea, din 1920, un curs de radiocomunicații.

Prima emisiune în română a fost transmisă în cadrul expoziției Luna Bucureștilor, pe 19 noiembrie 1925, de la ora 15.00, cu un post de tip Levy de 50 de wați. Emisia a fost efectuată de inginerul C. Cottescu, prezentând un program de divertisment.

2.000 de abonați recepționau emisiuni în 1927, pe lungimea de undă de 350 de metri, de două ori pe săptămână.

Data de naștere a Societății de Difuziune Radiotelefonică din România a rămas oficial 22 decembrie 1927, când Consiliul de Miniștri a declarat constituirea organismului. Societatea a cumpărat un post de emisie cu o putere de 12kW și imobilul din Str. General Berthelot nr. 60, unde și-a stabilit sediul central, și a instalat o antenă puternică în comuna Băneasa. Joi, 1 noiembrie 1928, a avut loc prima transmisiune a unei emisiuni de la Radio România. De la ora 17.00, profesorul Hurmuzescu, în calitate de președinte al Consiliului de Administrație, a deschis emisia, urmând programe muzicale, știri, versuri, informații meteo și știri din sport. Programul zilelor următoare a fost transmis între orele 17.00 și 19.00 și de la 20.30 la 24.00. Din prima echipă a Radio București făceau parte 17 persoane. În total, în 1928, s-au înregistrat 305 ore de emisie.

La 14 aprilie 1929 a fost difuzat în direct de la Opera Română spectacolul „Aida” de Giuseppe Verdi.

În anul 1933 erau deja 3.250 de ore de emisie.

Pe 11 iunie 1933, este transmis pentru prima dată un meci internațional de fotbal, România – Iugoslavia. În 1939, pe 12 februarie, o emisiune românească este realizată pentru promovarea României la Expoziția Universală de la New York, din program făcând parte „Poema română”, de George Enescu, o piesă interpretată de Maria Tănase și alte piese populare românești.

În același an, erau făcute primele experimente pentru deschiderea studioului regional Radio Basarabia la Chișinău, iar în 8 octombrie 1939 sunt transmise primele programe proprii în limbile română și rusă. După 1948, când are loc naționalizarea Societății Române de Radiodifuziune, toate programele includ o direcție politică, până la căderea comunismului.

Primul post de radio independent a fost Radio Nova 22, care și-a început emisia din sediul Uniunii Scriitorilor, pe frecvența 92,7 Mhz FM Stereo din seara zilei de 31 decembrie 1989. Postul, care și-a impus să nu facă politică, programând numai emisiuni muzicale, nu a mai primit licență în 1992, încetând emisia pe 31 decembrie, la miezul nopții.

Uni-Fun Radio, devenit ulterior Uniplus Radio a început să emită pe 11 ianuarie 1990, de la Universitatea București.

Televiziunea are preistoria ei românească. Primele cercetări legate de transmisia la distanță a imaginilor sunt datate la noi în 1924, iar, în 1928, când fizicianul George D. Cristescu publică „Problema televiziunei”, trecuseră numai doi ani de când John Logie Baird reușise la Londra prima demonstrație publică a unei transmisuni de imagini.

A fost nevoie de aproape un deceniu până când Ziarul Universul din 25 octombrie 1937 a anunțat ca pe un eveniment că „Cel dintâi post de televiziune din România va începe să funcționeze peste câteva zile la București”. Era debutul unor emisiuni experimentale, prima emisiune fiind realizată în 1937 la Facultatea de Științe din București, în cadrul unor demonstrații publice.

Data de 31 decembrie 1956 este ziua în care Televiziunea Română a transmis prima emisiune dintr-un studio din str. Moliere nr. 2, din București. Un an mai târziu sunt efectuate și primele transmisiuni în direct ale unor evenimente, între care se numără concertul lui Yves Montand de la Sala Floreasca. În 1965, serviciul public de televiziune avea 500.000 de abonați. Programul 2 al televiziunii debutează în 1968, dar va fi desființat în 1985, odată cu reducerea orelor de program din rațiuni economice.

După 1992, când a fost promulgată Legea audiovizualului, și până în 2000, nu mai puțin de 235 de licențe TV pentru emisie terestră erau acordate de Consiliul Național al Audiovizualului. Primul post independent de televiziune din România a apărut la Timișoara, pe 25 decembrie 1989. S-a numit TVT’89 și emitea noaptea, pe frecvența TVR, după ce postul național își înceta programul. Prima inițiativă privată de televiziune a fost înregistrată în 1991, când Societatea pentru o Televiziune Independentă (SOTI) a emis pe frecvențele TVR2, după ora 23.00.

În 2004, jurnaliștii Elena Popescu și Ionuț Barbu și-au pierdut viața în timp ce transmiteau de la Mihăilești, unde un camion care transporta substanțe chimice se răsturnase. Accidentul nu avea victime în momentul în care cei doi începeau să transmită, dar, în scurt timp, explozia înregistrată a ucis mai multe persoane, inclusiv pe cei doi, care au devenit „victimele presiunii care se exercită zilnic asupra jurnaliștilor să producă senzaționalul cu orice preț”, cum arată un raport de analiză și prognoză al Societății Academice Române.

Internet cu față umană

În 1984, pe 5 aprilie, centrele teritoriale de calcul din București, Cluj și Bacău erau conectate și între computerele lor începeau să circule date. Rețeaua prin care s-au transmis fișiere și s-a vorbit se numea RENAC/RENOD, fiind creată în cadrul experimentului Unirea, după principiile proiectului ARPANET al Pentagonului din anii ’60. România era prima țară din Consiliul de Ajutor Reciproc, inițiat de URSS, care avea o rețea națională de calculatoare.

Abia în 1992 se realiza prima legătură cu străinătatea, cu Universitatea din Viena, prin protocolul TCP/IP, folosind o legătură telefonică Romtelecom, cu o viteză de 9,6Kbp/s.

După un an, domeniul .ro era înregistrat pe serverele de internet și pe 16 aprilie, România avea conectivitate deplină online. Legăturile la internet se găseau doar în instituții publice, primele calculatoare accesibile pentru oamenii obișnuiți fiind instalate, începând cu 1993, în 350 de licee din România, printr-un program desfășurat de fundația Soros. Conectarea la internet prin dial-up, cu sunetul specific pe care și-l amintesc cei care așteptau ca legătura telefonică să transfere date în computerul personal, a accelerat procesul prin care rețeaua devenea accesibilă pentru români în cea de-a doua jumătate a anilor ”90.

Cele mai importante legături din rețea ale României cu vestul Europei sunt prin Frankfurt (DE-CIS), Amsterdam (AMS-IX), Londra (LINX), Viena (VIX) și Budapesta (BIX).

Internetul a schimbat raporturile dintre români și presă, oferind nu doar posibilitatea de a păstra legătura directă între familiile despărțite în țări diferite din Europa și din lume, dar aducând la îndemână și interacțiunea cu producătorii de știri și reacțiile imediate la informațiile puse în circulație.

Potrivit datelor publicate la începutul anului 2018 de We Are Social, 13,74 de milioane persoane, din populația României de 19,63 de milioane, sunt utilizatori de internet. Dintre aceștia, nu mai puțin de 10 milioane sunt utilizatori ai rețelelor de socializare online, ceea ce înseamnă 51 la sută dintre români, iar presa redă tot mai aproape modurile în care ei simt că ar trebui să le fie livrată informația.