De râsu” plânsu”. Cum călătoresc ROMÂNII cu avionul: „Se îmbracă CU GECILE și iau valizele în brațe cu 20 de minute ÎNAINTE DE ATERIZARE”

Claudia Guțulescu lucrează în Londra în departamentul de vânzări al „Mitchells & Butlers„, un lanț de pub-uri și restaurante din Marea Britanie. Românca este cunoscută pentru postările sale de pe Facebook în care povestește diferite întâmplări legate de experiențele ei din Marea Britanie și din România. Femeia a povestit sâmbătă cum a decurs un zbor Timișoara – Londra.

„Timișoara – Londra, 10 ianuarie 2019. Avion plin. Bagaje multe.

În încercarea de a rezolva problema, însoțitoarele de zbor împing zdravăn valize de colo-colo, comunicându-și unde și cât loc ar mai fi.

„Dacă mai vrei, mai e loc aici!”

Pasagerul de pe scaunul de sub locul indicat:

„Auzi?? Vezi că eu am plătit la bagaj! Dacă mai e loc AICI, îmi pun eu geaca! Să fie clar! Că de aia am plătit! Nu să își pună alții gențile la mine în loc!!!”. Și se întoarce revoltat spre pasagerul de lângă: „I-auzi domne’! Să pună alții? Păi eu sunt prost??”.

Unei femei i se ia valiza și i se plasează în compartimentul de bagaje aflat la vreo trei rânduri distanță. Criză de isterie:

„Am drepturi! Am plătit! Eu vreau bagajul meu aici, nu mă luați de proastă voi pe mine!!”.

Bărbatul de lângă mine mă atenționează răstit că nu pot să îmi pun geanta sub scaun, că „o să mi-o ia! Nu e voie!”. Îi zâmbesc și-i spun că îmi asum riscul. Pufnește nervos, trăgând sălbatic centura de siguranță, aflată oarecum la spatele meu.

Tac, îmi înghit răbufnirea în ultima secundă, închid ochii și apăs play. Chris Rea. Parcă e mai bine.

Aterizăm. Tot avionul se îmbracă cu gecile și își ia valizele în brațe cu 20 de minute înainte. O tensiune de o tai cu cuțitul. Toți așteaptă cursa nebună a ieșirii din avion, de parcă viețile lor ar fi în joc. Și, bineînțeles, toți în picioare în momentul în care trenul de aterizare atinge pista, în ciuda rugăminților însoțitorilor de zbor de a lua loc până când avionul se oprește.

Scot valize, împart bagaje unii peste capetele altora. Măsoară cu coada ochiului oamenii din jur, încercând să analizeze dacă îi pot „dovedi” în goana spre ieșire. Tot culoarul de mijloc e ocupat de oameni și bagaje. Mă ridic și eu, presată de colega din stânga. Când, deodată, simt o împinsătură atât de puternică încât sunt propulsată la loc în scaun. Femeia cu bagajul aflat la trei scaune distanță încearcă să ajungă în disperare la el.

Colegul meu de scaun se proptește zdravăn în fața ei și îi spune clar: „Nu ai unde să treci! Așteaptă!„. Fără a se supăra prea tare, femeia îi ridică mâna omului și se apleacă să se uite pe sub ea: „Acolo e bagajul meu! Hai, lasă-mă măcar să văd…” După care adaugă cu amărăciune „Toți m-or lăsat să trec, numai dumneata nu vrei… că doar e loc…”

Pleacă și colegul, pleacă și femeia și încă vreo șase rânduri din spate, în fața cărora nu am reușit să mă bag. Ies în final pe culoar și încerc să îmi scot valiza. Pe sub ea însă continuă să treacă oameni și nu o pot lasă jos. Stăteam cu mâinile ridicate, cu valiza deasupra capului și m-a pufnit râsul. Exclam amuzată: „Așa ceva…”

Auzindu-mă, un nea Caisă la vreo cincizeci de ani, cu un cap mai scund decât mine și care tocmai trecuse razant pe sub valiză, se întoarce și îmi zice:

„Bă! Poate-ți f.. una acuma!„

După care o trage nervos și pe nevastă-sa pe sub valiză, în timp ce ea mă calcă pe picior.

Fraților, recunosc, până aici am putut. Deodată mi-am redescoperit limbajul și aptitudinile dobândite în zeci de ani de România de a trata cu astfel de cercopiteci. Mârlanul a plecat cu pas grăbit cu nevasta de mână, trăgând haotic trollerul din dotare, în timp ce ea făcea pași mari, în fugă, încercând să țină ritmul cu el.

Și uite așa am revenit eu în 2019 pe teritoriu britanic: pomenind toți sfinții de care am auzit vreodată.

Cum spuneam și data trecută… uelcom bec tu iuchei, Guțuleasco!„.

Povestea femeii a strâns sute de reacții și comentariile, zeci la număr, nu s-au lăsat mult așteptate.

O femeie scrie: „Da, românii sunt singurii care cred că în prețul biletului de avion au mai cumpărat o boxā de bagaje, o juma de metru de interval între scaune și de ce nu, ceva pārți de motor. Am pațit și eu cu una care zicea că „boxa aia e a mea!”

Un bărbat întreabă curios: „De aplaudat să înțeleg că n-au aplaudat la aterizare? O horă, ceva în jurul avionului după ce s-au dat jos? Chiar nimic? Doar nervi și tupeu?”

Un alt bărbat comentează: „Nu sunt doar românii astfel, e publicul low cost în genere. Și eu, pe o cursă Londra-Albena am trăit o experiență similară, numai că limba era italiană. Aplauze la final, îmbrânceli și zbierat prin avion, etc”.

Foto: Hepta