Din misterele Bucureștiului de altădată. Ce se ascundea sub pavajul de pe Lipscani în 1830

Centrul Vechi al Capitalei este azi punctul de atracție pentru bucureștenii sau turiștii care vor să se relaxeze alături de prieteni la o terasă sau să petreacă până dimineața într-un club. Totuși, puțini dintre cei care străbat străduțele pietruite cunosc istoria Lipscaniului.

Despre băile valahe ce se aflau în zona respectivă la 1800 a scris, însă, Stanislas Bellanger, un francez venit pentru prima dată pe malurile Dâmboviței pe la 1836. Acesta a adunat în trei cărți memoriile sale valahe. Din cea de a treia, „Le Keroutza” (Căruța), publicată la Paris, în 1846, în două volume, citează și antenasatelor.ro.

„La București, vei întâlni două feluri de băi: turcești și valahe. Despre faima celor din urmă aveam să-nțeleg, pentru că am fost conduși acolo. Acele băi sunt situate în cartierul de-i zice Lipscani, unul dintre cele mai urâte ale orașului, iar clădirea în care se află este asemeni unui stup uriaș”, povestea el.

EXCLUSIV Bombă! Testamentul lăsat de Rodica Stănoiu. Cine sunt moștenitorii. Marius Calotă e cap de listă, cu partea cea mai mare din avere. I-a lăsat inclusiv locul de veci în care fost îngropată

07:02

ACTUALITATE Valentin Stan: Nicușor Dan ne spune că actuala administrație este oarecum de bună-credință, oarecum în folosul nostru

07:00

„I-am dat ocol de trei ori, fără a-i descoperi intrarea, după care l-am întrebat pe dl G. pe unde se poate intra. Mi-a indicat o trapă la nivelul pământului, care semăna cu acelea care astupă intrarea dinspre stradă a pivnițelor în orășelele noastre de provincie. Am fost uimit, dar nu mi s-a părut imposibil să fie așa. Mi-am amintit că orientalii prețuiesc mai puțin forma și mai mult fondul, că nu sunt interesați de fațadele locuințelor lor, dar că sunt atenți la interioare, plăcându-le desfătările tainice; mi-am amintit și că-n ciuda ținutei lor neglijente, toarnă pe ei șipuri de balsamuri și parfum”, adăuga acesta

Mai departe, Bellanger descria interiorul băilor valahe, precizând că acestea împrumutau din atmosfera celor turcești.

„…ne-am trezit în mjlocul unei săli rotunde, cu o circumferință de 30 de metri, cu pardoseală de marmură albă și pereți de marmură roz stropită cu albastru; încăperea avea, de jur împrejur, un divan înalt, cu perne moi și comode”, scria francezul. „(…) Opt stâlpi de granit susțineau bolta amplă și din fiecare dintre acești stâlpi se ivea câte un robinet de alamă din care curgea apă caldă, la diferite temperaturi, în bazinul de marmură gri. Mai mulți băieți, întinși pe divan, ațipiseră, asemeni unor judecători la vremea audiențelor sau ca deputații la cameră”, mai afirma acesta.

„Testând” el însuși efectele băilor, Stanislas Bellanger avea să recunoască ulterior că experiența l-a surprins plăcut: „Pe cinstea mea, dar aceste băi nu sunt atât de rele precum par!”, conchidea el.