Există, cu adevărat, criza bărbatului la 40 de ani?

Bărbații pot fi uneori de neînțeles, dar se poate ca acela să fie momentul în care își reevaluează viața și se află în pragul unui crize. Psihoterapeutul Jeni Chiriac explică pentru Gândul motivele pentru care aceste persoane ajung să se împiedice de un prag pe care nu mai reușesc să îl depășească.

Crizele existențiale pot să apară la fiecare dintre noi, în diferite momente ale vieții. „Unii dintre noi se pot lovi de mai multe momente de criză în viață, alții deloc. Sunt acele momente în care pur și simplu ne trezim. Noi suntem într-o permanentă evoluție, de când ne naștem și până când murim. Credem că adevărata provocare este doar adolescența, dar nu este așa. Toate etapele de vârstă sunt o provocare, mai ales dacă nu ni le asumăm și nu integrăm în structura noastră acele schimbări pe care perioadele de tranziție (schimbările de vârstă) le atrag. Unii dintre noi putem să avem crize la 30 de ani, în special femeile, alții la 20, alții la 40 sau la 60. Se întâmplă să dăm peste persoane care trăiesc o viață împreună și la 60 de ani divorțează”, spune psihoterapeutul Jeni Chiriac pentru Gândul.

Crizele existențiale predispun la hotărâri dramatice, pentru că există nevoia acea de evadare sau de a compensa.

„Nu sunt neaparat asociate cu o nevoie de schimbare, ci cu o anumită căutare, o criză a identității de sine: Cine sunt eu? Ce sunt e? Unde sunt eu? Sunt mulțumit de ce sunt? Întrebarile de acest gen mă determină să mă uit în jur. Criza existențială are treabă cu propria mea viață și cu conștientizarea etapelor de vârstă. Mulți dintre noi avem sentimentul că nu am avut adolescență, dar o avem la 40 de ani. Suntem liberi să facem ce vrem, dar la un moment dat trebuie să ne aducem aminte de noi. Sunt oameni care își aduc aminte că au fost împiedicați de forțe externe: părinți, situație materială etc. Nu ne asumăm că a fost o alegere personală dacă nu am avut 100 de femei până la 20 de ani, dar vreau să mor cu un palmares de 300. Mulți dintre cei care se află în situații de acest gen trăiesc o puternică stare de insatisfacție, un sentiment de gol, de căutare, o stare de nemulțumire. Nu înțeleg ce se întâmplă, partea prostă e că nici cei din jur nu înțeleg și creează presiune ca lucrurile să revină la normal. E periculos, contează cocktail-ul de trăiri pe care persoana respectivă îl simte, uneori e bine să pui presiune, pentru că îl aduci pe linia de plutire, dar sunt persoane care din această cauză pot pleca mult mai repede și atunci trebuie să știi când să stai deoparte și când să vii. Ei sunt în negare, au sentimentul că persoana respectivă a înnebunit, că vorbește prostii, pentru că principiile de viață se răstoarnă puțin în această perioadă de căutare, de analiză, iar individul are tot felul de reacții, se poartă ca un adolescent. Noi avem tendința să credem că tot ce simțim este și adevărat, dar simțurile noastre pot fi aburite de emoții care nu sunt tocmai juste, care nu sunt fundamentate. Este o luptă, care poate fi de lungă sau scurtă durată, pentru că negarea îi poate prelungi durata”, subliniază psihoterapeutul pentru Gândul.

ACTUALITATE Victor Ponta: „Cu cât avansează INTELIGENȚA artificială, cu atât avansează și prostia naturală”

19:00