Florin Piersic, la 80 de ani: Eu am un cuvânt pe care-l iubesc, se numește speranță. Trăiesc cu speranță

Florin Piersic își va sărbători ziua de naștere pe scenă, la Opera Națională Română din Cluj, unde miercuri, de la ora 18:30, va fi montat spectacolul „Nu mă întreba câți ani am!”, prin intermediul căruia longevivul artist va fi omagiat. În acest spectacol, actorul va interpreta monologuri din piesa „Peer Gynt”, de Henrik Ibsen, în timp ce Orchestra Operei din Cluj va cânta o suită scenică din concertul „Peer Gynt”, pe muzica lui Edvard Grieg.

După petrecerea de la Opera din Cluj, Florin Piersic va veni la București, unde pe 1 februarie, o să susțină cea de-a 1.000-a reprezentație cu spectacolul „Străini în noapte”, după cum a precizat actorul, în interviul MEDIAFAX.

Florin Piersic spune că va juca în continuare, pentru că își trăiește viața cu speranță. „Eu am un cuvânt pe care-l iubesc, se numește speranță. Trăiesc cu speranță”, spune artistul.

Pe de altă parte, Florin Piersic vorbește în interviu și despre situația culturală actuală, precizând că este păcat că în România nu li se acordă mai multă atenție artiștilor cu vârsta de peste 70 de ani, care au pensii incredibil de mici.

„Mă gândesc că asta ar fi fost cea mai frumoasă inițiativă, nu un coș de flori, nu scrisori de felicitare, ci să se dea o sumă mai mare pentru actorii care și-au lăsat sănătatea, nervii, sângele, dar sănătatea în primul rând, consumându-se extraordinar, pentru această profesie”, spune Florin Piersic. „E păcat pentru colegi de-ai, care-mi spun: «Uite, o ducem greu!». Eu, Florin Piersic, dau o declarație, eu sunt unul dintre cei care trimit bani colegilor mei care n-au decât posibilități nule. Nu-i păcat de ei?”, se întreabă artistul.

Prezentăm interviul acordat de actorul Florin Piersic agenției MEDIAFAX:

Reporter: Cum veți sărbători împlinirea vârstei de 80 de ani?

Florin Piersic: Nu sărbătoresc nicicum, pentru că nu am vrut. Nu știu dacă gândurile mele se vor înțelege. Pentru că am vârsta aceasta, zic eu, sunt foarte marcat de faptul că foarte mulți colegi și prieteni de-ai mei sunt în stele, printre ei parteneri, artiști, oameni simpli, cunoștințe, colegi de școală, de liceu, de facultate, prieteni mai vechi și mai noi. Toți aceștia nu mai sunt, și-atunci, nefiind pe lângă cei care, în felul lor, m-au iubit, au avut sentimente frumoase pentru mine, căci toți îmi lipsesc, mi se pare o nedreptate ca eu să sălășluiesc încă pe lumea asta.

Eu am dăruit tuturor numai lucruri frumoase, am dorit să înnobilez pe toți cei care sunt în jurul meu, să le transmit gânduri frumoase, bune. N-am spus nimănui nici „du-te mai încolo”, n-am dat cu subsemnatul niciodată despre niciun coleg sau prieten sau neprieten de-al meu, am fost întotdeauna un urmaș demn al părinților, al mamei mele, pe care nu doar că am iubit-o, am adorat-o. Mama mea a fost o sfântă. Eu când am fost întrebat de Preafericitul Daniel, care m-a chemat la dumnealui și la care am fost și-am stat multă vreme de vorbă, i-am răspuns că mă rog la Maica Domnului, la Iisus Hristos, dar cel mai tare mă rog la mama mea, care, din tot ce știu și-am văzut și-am simțit, a fost o sfântă. Eu o moștenesc pe mama mea, pe Vera Piersic.

N-am vrut să mă sărbătoresc în niciun fel, pentru că e târziu. Pentru mine e târziu. Am fost sărbătorit în fiecare an, la fiecare întâlnire cu aceia care m-au făcut cetățean de onoare al tuturor orașelor din România. Dar am fost făcut cetățean de onoare și la Nazaret, în Israel, de către primăria de-acolo. Am primit una dintre cele mai frumoase decorații din viața mea în Israel. Prima decorație pe care am primit-o a fost „Steaua României” și gradul de Cavaler. Sunt singurul care a primit medalia guvernamentală a Israelului. Între timp s-au petrecut lucruri frumoase, cinematograful unde am bătut la burtica mamei mele, astăzi, pe 26 ianuarie – a fost cinematograful în care tatăl și mama mea erau la un film cu Tarzan și de acolo mama mea a spus tatălui meu în timpul proiecției, noaptea, la ora 10 noaptea, „Ștefane, să știi că o să nasc!”. Și au dus-o și la 04:45 dimineața am apărut eu pe lume – cinematograful acela poartă numele meu, aici, în Cluj. Ce poate să fie o satisfacție mai mare, decât aceasta, că sala de cinema în care am bătut la poarta vieții îmi poartă numele?

Rep.: Povestiți-ne o întâmplare recentă din cariera dumneavoastră care vă emoționează.

F. P.: Gândiți-vă că am fost făcut la universitatea cea mai mare din Europa de Est, la Universitatea de Vest din Timișoara, Doctor Honoris Causa. Un teatru, în Salina de la Târgu-Ocna, unde am jucat piesa „Străini în noapte”, poartă numele meu, un teatru superb, făcut din scândură în sare, într-o grotă de sare imensă, unde am avut peste 300 de spectatori, când am deschis teatrul. Sunt multe alte bucurii pe care le-am trăit, de pildă la București. De ce să fiu eu primul pe „Aleea Celebrităților”? Noi nu suntem celebri, noi suntem niște actori mai buni, mai cunoscuți, dar nu suntem Charlie Chaplin, nici Walt Disney, nici Greta Garbo, nici Jack Nicholson, nici Al Pacino. Suntem niște actori mai buni, dar ăștia suntem. Am avut mari satisfacții.

Referitor la aniversarea mea de mâine, altă sărbătoare, n-am putut să refuz, m-am dus la emisiunea lui Dan Negru, care va fi mâine seară (înregistrată, n.r.), pe Antena 1, o întâlnire de la 20.00 la 23.00, cu Florin Piersic. La propunerea Clujului, unde m-am născut, la Opera Națională din Cluj, miercuri, de ziua mea, pe 27 ianuarie, voi spune monoloagele importante și povestea personajului Peer Gynt din piesa omonimă de Ibsen, pe muzica divină a lui Edvard Grieg, cu Orchestra Operei. Astă-seară, pentru faptul că este ziua mea mâine, s-a luat inițiativa de România Film să se proiecteze un film cu mine pe care-l iubesc, „Parașutiștii”. Va fi proiectat la ora 19.00, la cinematograful din Cluj, care-mi poartă numele. Un gest extraordinar, iarăși, nu vreau să patinez pe chestia asta, vă dau dumneavoastră declarația asta, dar să mi se comunice de la România Film cu certitudine informația, s-a decis ca din ziua de 27 ianuarie până în 30 ianuarie, toate cinematografele din România să proiecteze filme cu Piersic pe gratis. Oamenii pot intra, deci, fără să plătească. Asta-i sărbătorirea mea și faptul că, după ce o să se petreacă seara de la Opera, vin la București, unde pe 1 februarie o să joc al 1.000-lea spectacol cu „Străini în noapte”.

Rep.: Cum vedeți dumneavoastră problemele din cultură și în privința profesiei de actor?

F. P.: Ar fi foarte bine să se dea atenție mai mare mai ales actorilor care au trecut de 70 de ani de mult și care au niște pensii incredibil de mici. Mă gândesc că asta ar fi fost cea mai frumoasă inițiativă, nu un coș de flori, nu scrisori de felicitare, ci să se dea o sumă mai mare pentru actorii care și-au lăsat sănătatea, nervii, sângele, dar sănătatea în primul rând, consumându-se extraordinar, pentru această profesie. Toți cei care au depășit o vârstă și care s-au vărsat pentru artă, indiferent că sunt actori, balerini, pictori, scriitori, cântăreți de muzică ușoară sau de muzică populară, toți aceștia care au depășit vârsta pensiei lor – care nu sunt foarte mulți, că România nu este cât America de mare, este o țară mică – puteau toți să fie remunerați cumva, să primească o pensie mai frumoasă, care să le dea posibilitatea dimineața să intre într-o cafenea, să bea o cafea, să mănânce un croissant, așa cum fac actorii și oamenii de artă din Ungaria, de exemplu. Eu am filmat în Ungaria și colegii cu care am filmat eu mi-au spus: „Noi n-avem nicio problemă, noi suntem niște favoriți ai soartei, pentru că avem niște pensii așa de mari încât ne putem permite să mâncăm, de pildă, în fiecare zi, la restaurant, să ne plătim taxele fără nicio problemă”. Este un fapt extraordinar, zic eu. Dar asta nu este o propunere, nu, spun doar așa, că-i păcat. Nu pentru mine spun asta, eu mă descurc. Câți ani aș mai putea să trăiesc? E păcat pentru colegi de-ai, care-mi spun: „Uite, o ducem greu!”. Eu, Florin Piersic, dau o declarație, eu sunt unul dintre cei care trimit bani colegilor mei care n-au decât posibilități nule. Nu-i păcat de ei?

Rep.: Ce planuri aveți în continuare, la ce proiecte mai lucrați?

F. P.: Joc mai departe, am spectacole cu „Străini în noapte”, am un recital care se cheamă „Florin Piersic”. Am jucat „Străini în noapte”, împreună cu Medeea Marinescu, la Paris, la Bruxelles, la Chișinău de câteva ori, la Montréal, la Toronto. Deci eu sunt totuși un avantajat al sorții, mă duc, sunt chemat și m-am prezentat cu piesa asta pe care o jucăm și pe 1 februarie la Sala Mare a Teatrului Național din București. Văd că spectacolul este programat în țară și toate biletele se vând. De șapte ani, numai cu sălile pline jucăm. Fac și recitalul în continuare, iar în rest o să văd ce se mai întâmplă. Eu am un cuvânt pe care-l iubesc, se numește speranță. Trăiesc cu speranță.