Fotograful contrastelor. Bogdan Gîrbovan, despre „prostii” și dorința de a fi mediocru în sensul bun

Și-a fotografiat vecinii de pe scară pentru proiectul de licență, „10/1″, și a surprins ierarhiile din poliție și din Biserica Ortodoxă pentru proiectul „Uniforme și Veșminte”, a stat câteva luni la țară, în satul din care vine o parte din familia sa, dar unde el nu călcase până atunci, doar pentru a fotografia tot ce vedea în jur, de la oameni, la detalii din peisaj.

Fotograful Bogdan Gîrbovan a vorbit pentru Mediafax despre plăcerea pe care o aduce tehnica și controlul în realizarea imaginilor, dar și despre strădania de a fi mediocru, în sensul bun. Despre ce înseamnă să lucrezi cu cearșaful în cap pentru pasionații de fotografie și cum se definește raportul dintre fotografie de artă și fotografia pe care o facem fiecare dintre noi, a vorbit Gîrbovan în discuția care prefațează lansarea volumului „Categorii”, în care a adunat proiecte din ultimii 13 ani, miercuri, de la ora 18.00, la Modulul Cărturești din București.

Prezentăm mai jos interviul pe care fotograful Bogdan Gîrbovan l-a acordat agenției Mediafax:

Reporter: Cum ai hotărât să strângi într-o carte proiectele tale foto și de ce genul acesta de carte?

Bogdan Gîrbovan: Îmi place foarte mult printul. Sunt un împătimit al hârtiei, ca să zic așa, mai degrabă mai corect e hârtia. Strâng tot felul de hârtii, hârtiuțe, plicuri… nu cu ce trebuie, dar totuși le strâng. Îmi place mult hârtia și aș vrea să nu se piardă calitatea aceasta a privitorului către acest material fantastic care este hârtia.

Reporter: Fotografiile, într-o carte, sunt într-un mediu diferit de cel în care este de obicei expusă fotografia. Ce se pierde și ce se câștigă?

Bogdan Gîrbovan: Se pierde undeva la partea tehnică, dar se câștigă în partea morală, să zic așa. Adică partea de descriere, de poveste, câștigi povestea. E un joc foarte frumos. E, oricum, la mijloc cartea de fotografie pentru mine, vorbesc strict despre cartea aceasta, vorbesc despre „Categorii”, nu despre cartea de fotografie în general. Este mijlocul, mie îmi place mijlocul, nu îmi plac extremele. De exemplu, este mijlocul dintre imagine și text. Cred că toată lumea se așteaptă de la Bogdan Gârbovan, fotograf artist, la o carte cu imagini, nu? Uite, nu e o carte cu imagini… Ar fi fost foarte tare să nu aibă nicio imagine, chiar culmea, să fi fost pură imaginație a cititorului, adică fă-ți imaginile.

„Aș vrea multe prostii”

Reporter: Ca fotograf, cum te-ar fi reprezentat o carte fără imagini?

Bogdan Gîrbovan: Cred că pot divaga în anumite momente, poate și derapa, ca să zic așa, să citez. Aș vrea multe prostii, eu… Mi-ar fi plăcut un concept, poate e doar un concept, o carte de fotografie, numai texte făcute de un fotograf. Asta este o îmbinare foarte mijlocită, ca să zic așa. Am vrut conținutul de text să fie egal cu imaginea. Știi cum e, a înțelege și a descrie. Vreau să descriu dar să se și înțeleagă. A fost frumos că înțelegerea nu o dădeam eu. Nu trebuie să o dau eu. Eu trebuie să descriu. Înțelegerea o dau oamenii care mă cunosc, oamenii care mă critică. Oamenii care simt imaginea.

Reporter: În ce fel ai fost criticat?

Bogdan Gîrbovan: Tot timpul e o critică. În carte nu sunt critici. Dar critica nu e numai rea. Critica poate să fie și constructivă. Cea mai rea critică a fost pe forumuri online, pe grupuri de fotografie, hai să zic de artă fotografică. Mi s-a spus că am plagiat un artist geman, Michael Wolf , dar, urmărind cronologic lucrurile, le-am făcut în același timp. E vorba despre „10/1″, în timp ce Michael Wolf făcea un proiect asemănător în Coreea, la blocuri cu mii de garsoniere… i se deschidea ușa și fotografia. Ușor diferit, dar frumos făcut, îl apreciez pe Michael Wolf, este mult mai mare decât mine și mai experimentat. Nu este unul dintre artiștii mei preferați. Eu am aflat de el ulterior, după 2007-2008. Dar am început bine, pentru că m-a enervat. Eu, dacă mă enervez, pot să mișc lucruri. E constructiv.

Reporter: În ce fel folosești tu cuvântul frumusețe, pentru că oricine vede o fotografie a ta se gândește la orice altceva decât la accepțiunea obișnuită a cuvântului?

Bogdan Gîrbovan: La un moment dat, vezi oameni pasionați care spun că au tăiat un lemn și avea o structură… nu e frumos să tai, să cioplești sau să lovești, dar poți să spui „a lovit foarte frumos”. De exemplu, un sportiv poate să spună „am lovit ca la carte” sau „am lovit frumos”. Sunt o groază de nuanțe. Mie îmi place românește și atunci încerc să formulez și automat îmi vin cuvinte din astea, „frumos”. Asta este o carte frumoasă. Pentru mine e o carte frumoasă. Cel puțin pentru mine, care sunt un adept al conceptualului în fotografie, scuză-mă, cu un smartphone performant poți să te descurci excelent și să faci fotografii în toate felurile, dar, pentru mine, fotografia este pur și simplu puterea conceptului îmbinată nu neapărat cu estetica, cât cu puterea vizuală. Pe mine, estetica nu mă mai interesează. A diseca, pentru mine, e o chestie frumoasă, a secționa, iarăși, e o chestie foarte frumoasă, a băga în categorii e iarăși o chestie foarte frumoasă.

„Cu cearșaful în cap”

Reporter: Care sunt cele mai vechi fotografii din volumul „Categorii”?

Bogdan Gîrbovan: Cel mai vechi proiect, în care pot să spun că am bifat o expoziție, este în 2006, cu Passato Prossimo, împreună cu Michele Bressan și Nicu Ilfoveanu . Nu are o durată, nu are început și sfârșit. E un proiect aproape tehnic.

Reporter: Din ce punct încolo o fotografie spune mai mult decât voiai tu să spui inițial?

Bogdan Gîrbovan: Din punctul în care pui suflet. Eu o fac cu o pasiune nebună și cu emoția care vine în momentul fotografierii, pentru că, știi cum e, nu fotografiez un produs, este o întreagă relație, e o discuție, e o emoție mare, intru și într-o zonă din asta din care nu îmi dau seama, e mai mult tehnică. Este o plăcere a tehnicului. Are mai multe variabile și chiar e o plăcere, tehnică din 1920, să zic, cu cearșaful în cap, cum ar spune pasionații de fotografie. Cred că este camera cu cea mai mare greutate pe care am avut-o, a spus cel mai mult. Am folosit-o foarte mult timp, am luat-o undeva înspre anul trei de faculate și am folosit-o până mai acum. Camera aia e de căpătâi pentru mine.

Reporter: Cum se face pentru tine trecerea dintre fotografia de artă și imaginile care ne invadează?

Bogdan Gîrbovan: Suntem în secolul imaginii. Fotografia a devenit foarte facilă, e ca și cum i-ai vedea la 1900 pe toți cu o pensulă mică la sacou și i-ai auzi că îți spun „imediat ajung acasă și îmi fac un tablouaș”. Ne confruntăm cu o chestie foarte dificilă ca artist fotograf. Dar mie îmi convine mult treaba asta, pentru că se digitalizează, digitalizarea vine online și nu offline. Eu mă duc înapoi spre offline dar mă folosesc de digitalizare. Folosesc o tehnică atât de veche pe care o scanez. Mie îmi place că știu să fac asta față de 99,9% care nu știu să facă asta. Pe lângă asta, mai este și suportul fotografiei, hârtia, calitatea hârtiei, tipul de imprimare. De-asta îmi place să văd și fotograful ăla cumva tehnic. Nu tehnica de manevrabilitate, ci tehnica de display, cum te afișezi. Trimiți niște poze online și zici „wow, ce culori, ce nebunie”? Vreau să văd o chestie mult mai complexă la un artist fotograf. Vreau să simtă hârtia, să simtă pelicula, să simtă lumina, să simtă atmosfera. Am ajuns la niște finețuri. Mă bucur că e tăvălugul ăsta de imagini pentru că, atunci când vezi un print de calitate îți dai seama că lucrurile nu stau chiar așa.

„Vreau să îl surprind acolo unde e locul lui”

Reporter: Care dintre protagoniștii care apar în fotografiile tale au fost cel mai greu de convins?

Bogdan Gîrbovan: Cei din „Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române”. Am depus diverse memorii, cereri, am avut niște întâlniri la Patriarhie cu câțiva consilieri, nu m-au refuzat direct, dar mi-au promis că îmi trimit mesaje și nu mi-au mai trimis. Am stat doi ani de zile pe ei. „Uniforme și veșminte” a pornit cu memorii trimise în același timp și la Poliție și la Biserică, dar primii au răspuns mai repede, mi-a venit țidula acasă, în carte apare documentul primit de la Poliție. Nici nu se putea una fără alta. Eu, când eram mic, taică-miu fiind militar și unchi-miu preot, era o situație la mine în curte extraordinară. Eu l-am abordat ca pe un proiect ierarhic.

„Am vrut să văd universul personajului”

Reporter: Cum se explică paradoxul acesta prin care oamenii din fotografiile tale „stau la poză”, dar nu pozează?

Bogdan Gîrbovan: Pentru că nu folosesc digital. La digital vine mereu să vadă cum a ieșit și îți spune ce imagine ar vrea să apară și care e el. Atunci nu le dau controlul acesta, pentru că nu mi-l dau nici mie. Eu aleg emoția, atât. Eu nu mă feresc de „a fi la poză”, fac ca un antrenor bun, îți dă două șuturi în fund și pe urmă îți spune, „bine jucat, frumos meci”. Vorbesc cu personajul până îl aduc la o moliciune, la o stare care îmi permite să îl modelez și apoi îl trimit rapid în fața camerei și e clar că suferă acea pasteurizare. Intră de la cald și bine într-o zonă rece, în care eu, sunt de partea cealaltă a camerei și vreau să îl surprind acolo unde e locul lui.

Reporter: Cum interacționează publicul din alte țări la fotografia ta care are foarte multe date legate de realitatea românească?

Bogdan Gîrbovan: Fiecare vine cu propriul soclu. Eu vin cu background-ul meu, cu tot ce ține de mine, în toate proiectele, nu ai cum să te desparți de asta. Ne bagă dintotdeauna pe balcanic. Avem o lumină clar dubioasă. Mie mi se pare pâcloasă. Hai să zic „lăptoasă”, nu pâcloasă, are o chestie fină, o opacitate, eu așa o văd, are ceva. Vezi niște fotografii din nord, au o claritate. Nu ai cum să fii ca unul din State sau din Norvegia. Când vin ei și fac fotografii la noi ies pozele românești. Eu așa zic. E clar că există amprenta celui care face, dar eu zic că ies fotografiile românești. Ca lumină, nu ca tehnică. Eu am plecat tot timpul de la spațiu. M-a fascinat chestia asta, spațiu personal. Ai un birou la muncă, îl amenajezi. Eu m-am atașat foarte tare de partea asta de antropologie spațială și automat am început să citesc. Aș face omul atât de mic în imagine încât să văd efectiv ce îl înconjoară. Nu poți să raportezi Pământul dacă nu arăți spațiul? Vezi o bilă, dar nu știi. M-am dus către spațiu, către cosmos. Am vrut să văd universul personajului.

Reporter: Ai fotografiat de la etaj, de la sol și de sub pământ. Sunt zone pe care le ai în vedere?

Bogdan Gîrbovan: N-am ținte, am doar trip-uri. Câteodată mă lovește câte ceva și îmi scriu foarte mult. Am foarte multe notițe pe care mi le scriu și mă trezesc că lucrez la o chestie pe care mi-am notat-o acum 7 ani. De exemplu „Uniforme și veșminte” se numea „15/15″, era maniera mea de 10/1. Totalmente aiurea. Până la urmă am ajuns la „Uniforme și veșminte”, total altceva.

Reporter: Nu îi cunoști pe majoritatea celor pe care îi fotografiezi?

Bogdan Gîrbovan: Îi cunosc pe moment. Mă interesează unde e, ce face și să îl cunosc pentru partea aia. Dar reușesc să îi cunosc… nu neapărat bine, ci mult.

Reporter: A fost cineva nemulțumit după ce a văzut fotografia pe care i-ai făcut-o?

Bogdan Gîrbovan: Toți, aproape toți. Copiii nu au fost nemulțumiți, dar m-au întrebat de ce le-am făcut alb-negru. Din seriile 5@14 și 5@18. E „face language”. Am încercat să fac o hartă a unor trăiri prin facies, prin afișarea nevinovată a copilăriei, la 14 ani ești exact acel mijloc. Mă obsedează zona asta de mijloc, îmi place să fiu mediocru, dar, dacă se poate mediocru bun. Dacă se poate spune așa, știi genul ăla de mediocru bun? Da, ăsta e mediocru dar e bun, are ceva. Mai degrabă decât bun, are ceva. Mi-am dat seama că acești copii se zbat între adolescența care urmeaz să-i acapareze pentru că deja mai fumau câte o țigară, mai ciupeau câte o berică, la 14 ani, dar și copilăria care nu îi lasă. Ei sunt din Drobeta toți, sunt din Severin, de unde sunt eu, iar eu, accidental, pentru că îmi vizitez părinții des, i-am văzut în gașca de la mine de pe stradă. I-am găsit și la 18 ani, pentru că încă nu părăsiseră cuibul. Și am zis că e păcat să nu-i văd și la 18 ani, măcar așa, de dragul imaginii, al poveștii. Este prima mea ierarhie, să zic. Ei funcționează ca un grup și orice grup are o funcționalitate bazată pe ceva. Cineva spune ce să facă, altul execută, unul se duce după țigări, unul e în zona de mijloc, bineînțeles. Știi cum e, ține și cu Steaua și cu Dinamo.

Reporter: E diferită pentru tine fotografia urbană de cea rurală?

Bogdan Gîrbovan: Nu știu, e tot un spațiu intim, un spațiu personal al personajului. Tot eu le fac, este clar că îți schimbi discursul, felul în care vorbești cu ei. Nu știu dacă sunt eu atât de flexibil sau asta, dar chiar îmi place să vorbesc cu tot felul de oameni. Nu am nicio chestie de elite, chiar mă cobor rău de tot. Pot chiar să împrumut un pic din vorba dulce. Ca să mă fac înțeles. De ce? Mi-am dat seama că vreau să-mi ating scopul cumva. Dar nu într-un mod răutăcios, într-un mod artistic. Știi cum e, „arta cere sacrificii”, dar nu doar pentru mine, pentru mai mulți.

Reporter: Există un scop definit?

Bogdan Gîrbovan: Bineînțeles că există un scop definit, vreau să fac imaginile. Imaginea e scopul meu.

„Puteți să mă numiți jumate de artist”

Reporter: Cum te raportezi la mecanismele de finanțare a demersurilor artistice?

Bogdan Gîrbovan: În ultimul timp mă gândesc că nu mai trebuie să fiu eu ăla care să se gândească la asta. Eu am alt statut, eu trebuie să fac lucruri, nu trebuie să mă gândesc la bani. Într-adevăr ne gândim enorm de mult. Muncesc mult fotografie comercială ca să investesc în fotografie artistică. Iar sunt la mijloc. Nu scap de acest mijloc. Dacă scap într-o parte, pierd în cealaltă și atunci se întâmplă un dezechilibru prea mare. Și îmi place să fiu echilibrat. Toți vrem să avem bani constant, vrem să fim sănătoși. Astea sunt chestii de care nu pot să fac abstracție. Și atunci am găsit această linie, fac jumate-jumate. Puteți să mă numiți jumate de artist, mie îmi convine.

Reporter: Au apărut uneori fotografii realizate strict din pasiune care au fost descoperite cu uluire la mulți ani după moartea autorului. Un exemplu sunt clișeele rămase de la Vivian Maier. Poți să ajungi artist din întâmplare?

Bogdan Gîrbovan: Nu știu dacă se mai poartă așa. Acum e ca la ciuperci, ești bun, ești acolo, ești. Nu poți să spui, vai, Gîrbovan a murit și, după e descoperit… Nu mai e zona aia. Cred că a fost un fenomen al anilor 70-80, când se descopereau. Fotografia era un tumult, o nebunie. Din zona acelor ani și vin cei mai mari fotografi. Dacă tot era o căutare nebună pentru imagine, atunci s-au și făcut cercetări. Oricum, vezi că a venit peste noi imaginea, este numai imagine peste tot. Dar eu cred în actual, în contemporan. Ești bun, ești. Mă bucur că fac parte din generația de oameni care rămân fideli fotografiei. Nu am cum, nu pot să fiu un artist care face și video, sau mai știu eu ce. Nu am nimic împotriva celor care fac, dar eu nu pot. Nu simt că eu pot să fac mai multe în același timp. Vreau să fiu atât de bun în ceva încât nu cred în chestia aia cu „vai, face omul și filme, și jurnalism, e băgat și în scena 9 și în DOR”… nu cred în chestia asta. Dar e bine că avem oameni care fac asta, că se consumă. Eu merg pe altă structură.

Reporter: Ce influențe se resimt azi în peisajul fotografiei din România?

Bogdan Gîrbovan: Pot să spun exact. Eu m-am inspirat din fotografia germană, pentru că mi-a plăcut foarte mult maniera lor. Fotografia germană este sigură, are început și sfârșit, are proporții, din punctul meu de vedere. Și atunci observi chestia asta. Dacă fotografiez și pun 10 oameni în mijlocul imaginii, al unșpelea o să-l pun tot în mijloc. S-a propagat chestia asta, îți dă o siguranță. Îl văd și pe Michele Bressan, care lucrează mai mult pe instinct, ceva ce poate să vină din Asia, din Moriyama, nu știu, cu fotografia care decupează singură. Nicu Ilfoveanu nu pot să zic că e chiar fotografie romantică, dar are o doză importantă din romantismul ăsta, vezi sensibilitatea printului, vezi calitatea, vezi greșeala care s-a repetat. Ceea ce e foarte mișto. Artistul greșește, place și știe să repete greșeala. Poate să fie o influență din pictură, sau din fotografia de peisaj. Poate din zona franceză, îți dă impresia de jovial, de romantic… ar putea să vină cu ceva din bătrâna Europă, sau din America de Sud.

Reporter: E importantă dimensiunea socială în fotografia românească?

Bogdan Gîrbovan: Începe să fie. Și fotografia documentară are o latură socială, dar mie nu îmi place, pentru că e genul ăla de instant. Omul se duce, face poze, vorbește trei vorbe cu ei și după aia spune… „wow”. Am văzut conceptul „People of Romania”. Să vezi expoziția de fotografie. Pot ei să spună „People of Romania”, când ei au fost într-un punct infim din România?! Într-un cătun? Ca și cum aș spune eu, care am stat două luni la țară, că am fotografiat românul la țară. Nu are nicio legătură. Un român la țară e diferit pe oriunde te-ai duce. Și dacă mă duc în satul vecin, e altceva. Sunt mai răi. Sunt mai răi pentru că au suferit mai mult.

Bogdan Gîrbovan s-a născut în 1981, în Drobeta Turnu Severin. În 2008 a absolvit Universitatea Națională de Arte din București, departamentul de Fotografie. Din 2008 a avut opt expoziții personale, în București, Paris, Timișoara și Lodz. Este considerat unul dintre cei mai personali fotografi din România, proiectele sale „10/1″ și „Uniforme și Veșminte” fiind expuse și publicate în țară și în străinătate, din Chicago, până în Coreea de Sud.

Volumul „Categorii”, lansat miercuri, este prezentat de editorul Matei Câlția, de la Galeria Posibilă, ca primul titlu dintr-o serie dedicată fotografiei din România.

Foto: Bogdan Gîrbovan/ Facebook