„Hora Unirii” – în pași de dans, între un simbol național și o formă fără fond

„Steaua Dunării” a fost o publicație înființată de Mihail Kogălniceanu, la Iași, în 1855, dar și numele unei loji masonice din vremea lui Cuza Vodă.

Muzica pentru „Hora Unirii” a fost scrisă de un compozitor cu origini săsești, Alexandru Flechtenmacher. Flechtenmacher a mai colaborat cu Alecsandri, compunând muzica pentru seria de spectacole „Chirița”.

Istoricul Adrian Majuru, directorul Muzeului Municipiului București (Palatul Suțu) a făcut o interesantă incursiune în povestea „Horei”:

ACTUALITATE Producătorii de HAINE etichetează produsele cu măsuri mai mici, decât cele reale: „Sunt adaptate emoțional pentru client”

15:41

POLITICĂ Guvernul, așteptat să dea Hotărâre pentru alegerile PREZIDENȚIALE. Scenarii privind datele posibile și cine sunt candidații anunțați

15:22

„De când datează povestea «Horei Unirii»? «Din anul 1859» se va răspunde. Dar cum s-a născut ea? A fost rezultatul unui sentiment național apărut spontan în piepturile moldovenilor și muntenilor de odinioară? Cert este că evenimentul nu a rămas fără ecou în fantezia oamenilor simpli căci, cincizeci de ani mai târziu, dr. Nicolae Minovici descoperea un tatuaj reprezentând două femei nud, care-și uneau mâinile sub o singură coroană. Acel tautaj reprodus în anul 1898 în lucrarea «Moda tatuajelor din România» reprezenta simbolic, prin filtrul înțelegerii unui om simplu, «unirea Moldovei și a Valahiei».

«Hora Unirii» a apărut și ea cu prilejul acelui eveniment și am avut surpriza să descopăr că nu ar fi fost rezultatul unui sentiment puternic de manifestare a mulțimilor înflăcărate de patriotism.

Viața țăranului nostru, precum și a târgoveților, nu era de invidiat la mijlocul secolului al XIX-lea. Sărăcia, adesea bolile nutriției insuficiente, ale mizeriei în general, erau prezente în viața multora. Apoi, alternative sociale nu prea existau pentru cei aflați la baza piramidei sociale, iar conturarea unui stat nou îi lăsa pe mulți aproape indiferenți. Obiceiurile și mentalitățile nu se puteau schimba de la o zi la alta, lucru pe care îl știm și astăzi, însă noul stat trebuia să se legitimeze cu simboluri cotidiene mai puțin manevrate înainte.

În anul 1860 a fost publicată o caricatură a noilor moravuri, al cărei mesaj ar surprinde pe orice istoric și nu este de trecut cu vederea o astfel de imagine a trecutului. Deoarece în această aparent banală caricatură apare un grup de țărani dansând o horă, desculți și stimulați de biciul jandarmilor îmbrăcați în uniformă napoleoniană. Textul care însoțește imaginea este una dintre strofele «Horei Unirii», în alfabet chirilic. Până și soarele zâmbea loviturilor de bici, care-i forțau pe țărani să danseze «Hora Unirii», astrul ceresc fiind împodobit și el cu celebra pălărie napoleoniană. Forme fără fond. Folosindu-se forme noi, precum uniforma evropenească și simbolurile unității statale, care traversau Europa națiunilor moderne, fondului autohton i se aplicau aceleași formule: lovituri de bici pentru a-l forța pe localnic să adopte noile simboluri, în care el nu credea. De aceea, nu-i de mirare că la 1848-1849 aceiași țărani forțați să danseze «Hora Unirii» la 1859 nu erau interesați de cuvintele cele noi precum «libertate» sau «constituție». Ei doreau ceva mult mai simplu și mai aproape de nevoile lor: pământ. Cât de mult s-a înțeles acest lucru la 1848 sau zece ani mai târziu, ne oferă un răspuns anul 1907.

Povestea pe scurt a nașterii simbolului propagandistic al «Horei Unirii» vine să întărească certificarea unei realități: România modernă s-a născut grabnic fiindcă timpurile o cereau pentru a nu dispărea politic, dar sacrificiul a fost ceea ce numim «forme fara fond».”