La două luni de la întoarcerea din Operațiunea Loyton, desfășurată în spatele liniilor inamice, colonelul Brian Franks din forțele de elită britanice SAS era foarte îngrijorat. Acesta luptase alături de camarazii săi împotriva naziștilor, în munții Vosges, din estul Franței, unde 31 de soldați au dispărut fără urmă.
În toamna anului 1944, Gestapo-ul a prins și executat trei soldați SAS. Evenimentul sângeros a fost confirmat de localnicii francezi. Alți membri SAS au avut aceeași soartă și trupele de elită nu doreau altceva decât să-i captureze pe criminali și să-i aducă în fața justiției, scrie Daily Mail.
„Inglourious Basterds” în varianta Special Air Service (SAS)
O operațiune specială a fost demarată cu aportul maiorului Bill Barkworth, unul din „creierele” SAS, cunoscut pentru faptul că încălca în mod frecvent regulamentele. Din păcate pentru el, pe măsură ce Germania capitula, Uniunea Sovietică devenea principalul dușman militar al aliaților. Răzbunarea pentru crimele comise de naziști era considerată „neproductivă”.
Zecile de soldați britanici morți în timpul Operațiunii Loyton nu însemnau mare lucru, comparativ cu milioanele de victime ale Holocaustului de la Belsen sau Auschwitz.
Oficial, nu mai era nimic de făcut. Totuși colonelul Brian Franks nu era dispus să cedeze și să nu-și răzbune oamenii. El i-a ordonat lui Barkworth să continue „vânătoarea de naziști”. Cadavrele colegilor lor au fost găsite într-o groapă comună, ascunsă în pădure.
După câteva cercetări, s-a constatat că unul dintre principalii călăi era locotenentul Heinrich Neuschwanger, supranumit „Stuka” (Bombardierul), deoarece avea obiceiul să-i calce în picioare pe prizonieri, în timp ce aceștia se aflau culcați la pământ. Același „Stuka” executa cu sânge rece sute de prizonieri.
Numele lui „Stuka” a fost adăugat pe o listă cuprinzătoare a criminalilor naziști și echipa de 12 oameni a lui Barkworth era determinată să îi captureze. Soldații au condus mii de kilometri prin Europa, au controlat taberele de prizonieri de război și adresele private din patru zone controlate de aliați în Germania.
Tartorii au fost aduși pentru interogatoriu – uneori cu blândețe, alteori cu forța – la sediul din Villa Degler, o casă mare din Vosges.
Barkworth l-a arestat personal pe călăul SS Peter Straub, care a acționat în Natzweiler, singurul lagăr de concentrare din Franța, deschis în timpul ocupației germane. Sub presiunea interogatoriului, acesta a recunoscut că a spânzurat „ocazional” prizonieri, folosind o frânghie scurtă, pentru a le prelungi agonia.
Barkworth l-a obligat pe criminal să stea în patru labem precum un animal, deoarece nu este demn să aibă alura unui om. Militarul era atât de tenace și controversat, încât britanicii, americanii și francezii l-au numit „Lawrence al Germaniei ocupate”, după numele carismaticului „Lawrence al Arabiei”.
După debarcarea lui Winston Churchill, noii politicieni au dorit să dezmembreze SAS, să le ofere soldaților de elită locuri de muncă „obișnuite”, în diferite regimente.
Franks a protestat, spunând că el și investigatorii săi trebuie să stea împreună, dacă vor să-i prindă pe călăii naziști. Unitatea sa a continuat să funcționeze chiar sub ochii autorităților, în divizia de investigații a crimelor de război din Departamentul de Război.
Oamenii lui Barkworth nu s-au ferit să treacă dincolo de limitele legalității. Aceștia au amenințat mai mulți martori și au folosit violența. Unul dintre suspecți – care ar fi trebuit să mărturisească ororile comise – a fost împins în aceeași groapă comună din pădure, unde a împușcat patru membri SAS.
SAS și forțele oculte
Soldații britanici nu s-au sfiit să apeleze la „forțele oculte”, folosind o tăbliță Ouija, pentru a chema spiritele camarazilor morți. Pe o masă au fost așezate mai multe cărți de joc și literele alfabetului, iar în mijloc se afla un pahar cu piciorul în sus. Din senin, spune legenda, paharul s-a mișcat și a „scris” următoarele cuvinte: „F-o-r-d-h-a-m”, urmat de „Am fost ucis în Cirey” – un sat de lângă Vosges. „Mesajul” i-ar fi aparținut unui pilot aliat, al cărui avion s-a prăbușit. Acesta și un alt membru al echipajului au fost prinși de naziști, care i-au obligat să-și sape propriile morminte, după care i-au împușcat.
În dimineața următoare, soldații britanici au mers la Cirey, unde localnicii i-au îndrumat spre un mormânt nemarcat. În interiorul gropii erau două cadavre.
Tabla ocultă Ouija l-a identificat și pe germanul responsabil pentru execuții. Soldații l-au descoperit ca fiind un membru al Gestapo-ului și l-au arestat.
Departamentul de Război a amenințat plutonul SAS cu un proces la curtea marțială, pentru folosirea forțelor oculte. Barkworth și oamenii săi s-au apărat cum au putut, spunând că au scos la iveală detaliile despre numeroase crime de război, chiar dacă nu aveau legătură directă cu Operațiunea Loyton.
Cât despre alți opt membri SAS, dovezile arată că bărbații au fost prinși de naziști la finele misiunii. Naziștii nu au stat mult pe gânduri, ci i-au obligat să se dezbrace, după care i-au împușcat în cap.
Într-un raport înaintat lui Franks, Barkworth a adunat 14 cazuri separate de crime de război, în care avea 30 de suspecți. Una din marile probleme era că SUA dețineau un mare număr dintre aceștia și nu doreau să îi predea britanicilor. Cel mai răsunător caz a fost cel al colonelului Erich Isselhorst, șeful Gestapo în Vosges, care a coordonat asasinatele membrilor SAS.
Acesta a fost predat americanilor, unde a declarat că a urmat ordinele și nimic altceva. Cunoștințele sale despre forțele anti-staliniste din Rusia, dobândite pe Frontul de Est, i-au asigurat un bilet pentru siguranță. Ofițerii de inteligență americani au fost de acord să coopereze cu Isselhorst, în contextul noului Război Rece.
Barkworth era însă furios. Oamenii săi au reușit să-l răpească pe Isselhorst dintr-o zonă controlată de americani și aceștia din urmă au cerut recuperarea nazistului. Barkworth nu a acceptat însă niciun compromis.
Un alt suspect-cheie pentru Barkworth a fost Hans Ernst, mâna dreaptă a lui Isselhorst, care a ucis cel puțin 16 membri SAS. Au existat dovezi care atestau faptul că Ernst s-a ascuns într-o cabană, în interiorul zonei controlate de sovietici și Barkworth a plănuit să-l răpească. În ciuda eforturilor SAS, Ernst a dispărut în mod misterios.
La mijlocul anului 1946, mai multe procese legate de exterminarea trupelor SAS a început în Germania. În mod frustrant, nu toate au decurs așa cum și-ar fi dorit SAS.
Mulți naziști au fost achitați sau au primit pedepse ușoare. Isselhorst, acuzat că a ucis 32 de soldați ai regimentului SAS, s-a apărat invocând un ordin al lui Hitler din anul 1942, care viza împușcarea trupelor inamice parașutate deasupra Germaniei, care urmau să comită acte de sabotaj.
Iseelhorst a negat implicarea în torturarea prizonierilor bolnavi și a dat vina pe adjunctul lui, Ernst. Tribunalul a respins pledoaria nazistului și l-a condamnat la moarte.
„Stuka” Neuschwanger a ajuns, de asemenea, să fie condamnat la moarte și la execuția lui a asistat chiar Barkworth. La rândul său, Isselhorst a ajuns pe mânile francezilor, care l-ar fi executat doi ani mai târziu.
Era însă prea târziu. Unitatea SAS se transformase într-una „rezervistă”, comandată de Franks. Barkworth și camarazii săi au menținut viu spiritul SAS, dar fără ecourile cuvenite.
SUA i-au primit „cu brațele deschise” pe unii dintre criminalii naziști?
Povestea s-ar fi putut încheia aici. Totuși, se pare că Isselhorst nu a fost executat de francezi, ci „subtilizat” de americani, care l-ar fi făcut agent CIA.
Un asemenea scenariu era foarte posibil în contextul istoric al Războiului Rece. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, armata americană a fost instruită să aresteze toți criminalii naziști, dar să îi protejeze pe cei care dețineau informații prețioase.
De exemplu, Reinhard von Gehlen, responsabil cu spionajul militar în timpul lui Adolf Hitler, le-a oferit americanilor toate dosarele agenților sub acoperire din Uniunea Sovietică. Pentru acest „gest”, von Gehlen a devenit șeful spionajului american în Germania de Vest, colaborând cu foști ofițeri SS și Gestapo.
Printre aceștia s-au numărat oameni responsabili cu exterminarea a sute de mii de evrei și chiar inventatorul camerei de gazare mobile. Informațiile de mai sus au rămas necunoscute timp de multe decenii. Numele lui Isselhorst și Ernst au apărut în dosarele organizației lui von Gehlen – în 2006, sub incidența War Crimes Disclosure Act al SUA.
Ernst a murit în anii 1980, din cauze naturale, ca și Isselhorst. Despre ultimul nu se cunoaște cum a decedat, dar în niciun caz nu a fost executat de un pluton de execuție francez, scrie Damien Lewis, autorul cărții „The Nazi Hunters: The Ultra Secret SAS Unit And The Quest For Hitler”s War Criminals”.