Inima îmbălsămată a regelui Richard Inimă de Leu, analizată de cercetătorii francezi

Analiza efectuată de o echipă de cercetători francezi pe rămășițele inimii îmbălsămate a regelui englez Richard Inimă de Leu, la peste 800 de ani de la moartea acestuia, a dezvăluit o procedură de conservare foarte elaborată, inspirată de textele biblice, informează AFP.

Aceasta este cea mai veche inimă îmbălsămată studiată în Franța. Rezultatele studiului au fost publicate online, joi, de revista Scientific Reports, care face parte din grupul britanic Nature.

„A fost o îmbălsămare extrem de complexă, extrem de elaborată”, a declarat Philippe Charlier, coordonatorul echipei de cercetători, alcătuită din medici legiști, antropologi și alți savanți, care au realizat acest studiu.

Specialist în antropologia medico-legală, Philippe Charlier se află la originea autentificării capului mumificat al regelui francez Henri al IV-lea.

Cercetătorii francezi au analizat un eșantion de 2 grame, prelevat din cele 800 de grame care reprezentă rămășițele inimii lui Richard I, regele cruciat supranumit „Richard Inimă de Leu”, în prezent transformate în praf.

Rămășițele inimii lui Richard I se aflau într-o cutie din plumb descoperită în 1838 în catedrala din Rouen, pe care se află inscripția „Aici zace inima lui Richard, regele englezilor”.

Diversele teste și analize efectuate au reliefat „enorm de multe reziduuri diferite” uneori surprinzătoare: un metal – mercur -, creozot – un fel de gudron vegetal -, resturi vegetale, aromate și mirodenii (mirt, mentă, dar și tămâie și margarete) și, probabil, var.

„Presupunem că inima a fost deschisă, pentru a fi golită de sânge, apoi recusută și învelită într-o pânză de in”, a declarat Philippe Charlier.

„A fost o veritabilă vitejie tehnică” pentru acea epocă – sfârșitul secolului al XII-lea. Primii specialiști în îmbălsămare, în secolul al XII-lea, erau bucătarii și măcelarii, „care erau obișnuiți cu tranșarea carcaselor de animale și aveau la îndemână diverse condimente”.

Profesorul Charlier consideră că prezența fragmentelor de tămâie dezvăluie și o anumită „referință creștină”. „Tămâia era un produs rezervat elitelor, dar mai ales era un produs de inspirație divină”, a subliniat savantul francez, reamintind faptul că tămâia i-a fost adusă de regii magi lui Iisus la nașterea acestuia.

Îmbălsămarea inimii lui Richard I ar fi avut astfel o funcție dublă.

Era vorba mai întâi de a asigura conservarea organului, transportat de la Châlus, din regiunea Limousin, unde a murit regele englez, până la Rouen, la o distanță de peste 500 de kilometri.

Conform practicilor din epocă și dorințelor sale, trupul regelui a fost într-adevăr fragmentat: măruntaiele sale au fost înhumate la Châlus, în teritoriu inamic, inima sa – organ nobil – a fost depusă într-un sicriu din catedrala din Rouen, în teritoriu englez, iar restul trupului a fost înhumat în abația de Fontevraud, în Anjou, alături de tatăl său, Henric al II-lea, și mama sa, Eleanor de Aquitania.

După părerea profesorului Charlier, „deosebita grijă cu care a fost îmbălsămată inima și folosirea de uleiuri aromate care îi ofereau acesteia un miros ce se apropia de mirosul sfințeniei” ar fi putut avea ca scop accelerarea accesului regelui defunct în rai: anumiți preoți din epocă erau de părere că legendarul cavaler englez comisese destul de multe crime, mai ales în Țara Sfântă, pentru a-i justifica un „sejur” de 33 de ani în purgatoriu.

Figură emblematică a Evului Mediu, Richard Inimă de Leu a murit în 1199, la vârsta de 41 de ani, din cauza unei răni la umăr, provocată de săgeata unei arbalete.

Cercetătorii francezi au descoperit în rămășițele inimii regelui englez bacterii și ciuperci, fără a fi însă în măsură să determine dacă acestea erau cauzate de rană, deci asociate cauzei decesului (septicemie, cangrenă), sau unei degradări post-mortem. „Nu am aflat nimic în plus despre cauza morții lui Richard Inimă de Leu”, a declarat Philippe Charlier.

Mitul regelui Richard Inimă de Leu a fost popularizat la începutul secolului al XIX-lea de scriitorul Walter Scott în romanul său „Ivanhoe”, iar apoi de cinematografia hollywoodiană, prin filme precum „Robin și Marian” (1976), „Robin Hood, prințul hoților” (1991) și „Robin Hood” (2010), regizat de Ridley Scott.

Philippe Charlier are pe agenda sa de lucru și alte proiecte care au legătură du diverse personalități britanice. El analizează în prezent rămășițele pământești ale ducelui de Bedford, cunoscut și sub numele John of Lancaster, cel care a ars-o pe rug pe Ioana d’Arc.