Interviu cu Nae Caranfil: Cinema-ul nu mai creează mitologie; nu mai există „fabrică de vise”

„Nu îmi plac fețele crispate și nu îmi place să tratez comunismul în culorile clișeistice de gri combinat cu negru”, a declarat Nae Caranfil, povestind că în amintirile sale se adaugă „griului combinat cu negru” o mulțime de alte nuanțe. „Eu am copilărit în anii ’60 și mi-am petrecut tinerețea în anii ’80, când realitatea era gri combinat cu negru, dar amintirile mele adaugă acestui gri combinat cu negru o mulțime de alte nuanțe. Am râs, am petrecut, am băut, am iubit, am avut vacanțe extraordinare, deci nu sunt omul care să povestească despre acei ani într-o lumină uniformă”, a spus regizorul Nae Caranfil.

Află mai multe știri din lumea filmului pe pagina de Facebook „I like to movie-movie”.

Totodată, Caranfil a precizat că nu mai există în prezent „fabrică de vise”, întrucât se fac filmulețe cu orice fel de dispozitiv. Din perspectiva sa, această situație face ca „fabrica de vise”, care era cinema-ul în trecut, să nu mai fie o fabrică de vise. „Nu mai fabrică nici vise, fabrică în serie niște produse, unele mai bune, altele mai proaste, dar care nu mai creează mitologie, așa cum crea cinematograful când eram eu adolescent sau tânăr. (…) Toată lumea filmează, cântă și dansează, ca să spun așa, și este păcat, pentru că se pierde ceva – pentru mine cel puțin – care a constituit ani buni singura mea rațiune de a trăi”, a spus acesta.

Regizorul Nae Caranfil a povestit că pentru realizarea „Closer to the Moon” a fost foarte dificilă găsirea unui unghi convenabil prin care să se apropie de povestea Marelui Jaf. „Povestea după cum știți este încă învăluită în mister (…) și atunci apropierea mea de acest episod s-a produs în etape, în etape succesive și s-a consolidat în momentul în care am găsit o secvență”, a declarat Nae Caranfil.

De asemenea, Nae Caranfil a relatat că, la un moment dat, și-a pierdut speranța că filmul „Closer to the Moon” va ieși așa cum își dorea, având în vedere că a fost finanțat parțial cu bani americani, iar final cut-ul nu îi aparținea prin contract. „Final cut-ul fiind dreptul de decizie finală asupra formei în care filmul va fi prezentat publicului, dar cu timpul și făcând toate aceste vizionări-test am reușit să îmi impun versiunea și să obțin acceptul tuturor coproducătorilor – pentru că au fost vreo cinci implicați în această producție – că ceea ce le propun este ceea ce trebuie să vadă lumina zilei sau a ecranului”, a mai spus acesta.

Caranfil a dezvăluit că există lucruri dragi care nu apar în cel mai recent lungmetraj al său, acesta afirmând că „un personaj a dispărut total din film”. „Este vorba de o logodnică, așa-zisă logodnică a personajului Virgil, cameramanul din film, care este o fetiță utecistă spălată pe creier și care avea în prima versiune din montaj și în scenariu trei secvențe importante care spuneau câte ceva despre cum era spălat pe creier tineretul acelor ani”, a spus acesta.

El a precizat că a renunțat la acest personaj „pentru că încărca inutil povestea”, făcând referire la o afirmație a scriitorului William Faulkner – „In writing, you must kill all your darlings”. În acest context, Nae Caranfil a precizat că „cinema-ul este un domeniu foarte crud în care poți să muncești, să ai talent și la sfârșit să nu se aleagă nimeni cu nimic sau să nu te alegi cu nimic”.

Totodată, el a povestit că actrița Vera Farmiga a venit în România, la filmările pentru „Closer to the Moon”, cu doi copii mici, dintre care unul în fază de alăptat. „Ea venea pe platou în fiecare zi și țin minte cel puțin două ocazii când, din exces de zel, echipa de regie a convocat-o pe platou din greșeală. (…) Ei, în niciunul dintre aceste cazuri nu s-a supărat, nu a făcut vreo criză, a fost de o amabilitate și de un profesionalism total. (…) În general, actorii slabi fac fițe pe platourile de filmare, actorii buni, niciodată”, a spus acesta.

Despre noul său proiect „6,9 pe scara Richter”, Nae Caranfil a afirmat că este „o comedie parțial realistă, parțial nerealistă, dar care conține niște elemente de musical”. „Nu l-aș considera un musical pentru că știu foarte bine cum să definesc genul și nu se încadrează în această definiție. Este o comedie pe care încerc să o compun din ingrediente aparent paradoxale. Adică ce să caute depresia, cutremurul și musicalul în aceeași tigaie?! Să văd ce îmi iese”, a spus acesta.

Prezentăm în continuare interviul acordat agenției MEDIAFAX de regizorul Nae Caranfil:

Reporter: Filmul dumneavoastră „Closer to the Moon” este bazat pe fapte reale și spuneați că ideea acestui film a plecat de la documentarul realizat de Alexandru Solomon. Cât de greu a fost să vă detașați de acest documentar?

Nae Caranfil: Nu neapărat detașarea de documentar a fost dificială, ci pur și simplu găsirea unui unghi convenabil pentru un film de ficțiune cu care să mă apropii de această poveste. Povestea după cum știți este încă învăluită în mister, nu prea se știe nici de ce, nici cum, nici dacă s-a întâmplat și atunci apropierea mea de acest episod s-a produs în etape, în etape succesive și s-a consolidat în momentul în care am găsit o secvență, cea în care cinci prizonieri condamnați la moarte sunt debarcați dintr-o dubă a penitenciarului, într-o piață și duși într-o frizerie, unde sunt îmbrăcați, machiați și costumați, pentru ca să iasă din acea frizerie ca niște actori de cinema. După care, la sfârșitul zilei, sunt repuși în acele uniforme cu zeghe și repuși înapoi în celulă. Ăsta a fost momentul care mi-a declanșat imaginația și am început să creez în jurul acestei secvențe.

Rep.: Spuneați că au existat mai multe variante de montaj ale filmului. Câte au fost în total?

N. C.: Multe, nici nu le-am numărat. Nu a mai existat un film în filmografia mea la care postproducția să fie atât de laborioasă și plină de răsturnări de situație. Asta s-a întâmplat și pentru faptul că de la un moment dat, în cursul montajului, am realizat că scenariul filmului funcționa foarte bine la lectură, dar funcționa mai puțin bine fiind reprodus pe film, adică structura pe care eu o folosisem în scenariu nu funcționa la fel de bine pentru un spectator de film. Filmul demara greu, crea confuzii și până să te dumirești cam ce se întâmplă și să te așezi bine pe autostrada care duce spre final, trecea cam o jumătate din parcurs. Atunci am încercat să gândesc outside the box și să iau materialul filmat și să-l reorganizez, să-l restructurez în așa fel încât el să te poată captiva de la primele imagini și să nu te mai lase din mână pe tot parcursul restului filmului. Așa am găsit formula pe capitole în care filmul se vede și astăzi.

Rep.: Spuneați că ați visat filmul acesta în toate formele posibile. Care a fost momentul în care ați fost convins „că așa trebuie să iasă pe marele ecran”?

N. C.: Momentul principal s-a produs când am reorganizat tot materialul și am găsit ideea de a-l structura pe capitole. După care lucrurile au mai evoluat pe diverse direcții, am avut diverse tentative de a testa filmul, pe ocazii diferite, pe public diferit, pe prieteni, pe cunoscuți, pe colegi cineaști, astfel încât să îmi dau seama cum funcționează, dacă funcționează și ce îi mai lipsește. A fost un moment în care mi-am pierdut chiar speranța că filmul va ieși așa cum vreau eu, pentru că fiind un film finanțat parțial cu bani americani, final cut-ul nu îmi aparținea prin contract. Final cut-ul fiind dreptul de decizie finală asupra formei în care filmul va fi prezentat publicului, dar cu timpul și făcând toate aceste vizionări-test am reușit să îmi impun versiunea și să obțin acceptul tuturor coproducătorilor – pentru că au fost vreo cinci implicați în această producție – că ceea ce le propun este ceea ce trebuie să vadă lumina zilei sau a ecranului.

Rep.: Nu ați făcut niciun compromis sau nu există ceva care vă doreați să apară în film și nu a apărut?

N. C.: Nu, nu. Există lucruri care îmi sunt dragi și nu apar în film, dar e bine că nu apar pentru că aceasta este formula care zic eu este ideală pentru film. Există lucruri care îmi sunt dragi și dacă se va face un DVD, le voi pune ca bonusuri.

Rep.: Puteți să îmi dați un exemplu de astfel de lucruri…?

N. C.: Există inclusiv un personaj care a dispărut total din film. Este vorba de o logodnică, așa-zisa logodnică a personajului Virgil, cameramanul din film, care este o fetiță utecistă spălată pe creier și care avea în prima versiune din montaj și în scenariu trei secvențe importante, care spuneau câte ceva despre cum era spălat pe creier tineretul acelor ani.

Rep.: De ce ați renunțat la personaj?

N. C.: Pentru că încărca inutil povestea, deși sunt foarte bucuros de acele secvențe, care au ieșit foarte bine. Dar, ca Faulkner (William, n.r.) în literatură, „you have to kill your darlings”. (În film, n.r.) trebuie să îți ucizi iubitele. Este o actriță formidabilă cea care juca acel rol și regretul meu real este că nu a fost să se vadă în filmul acesta.

Rep.: Despre cine este vorba?

N. C.: Este o actriță din Anglia. O foarte tânără actriță din Anglia, aflată la primul ei rol important și iată cum se întâmplă și că cinema-ul este un domeniu foarte crud, în care poți să muncești, să ai talent și la sfârșit să nu se aleagă nimeni cu nimic sau să nu te alegi cu nimic.

Rep.: Dar există posibilitatea să o distribuiți într-un alt film?

N. C.: Da, dacă voi face filme în limba engleză, cu actori englezi, evident. Există posibilitatea să o introduc în DVD-ul filmului, la capitolul „Deleted Scenes” („Scene șterse”, n.r.).

Rep.: A fost un moment în care ați vrut să faceți din „Closer to the Moon” o dramă?

N. C.: Nu. Din start, tonul în care eu îmi povestesc istorioarele este unul deliberat light. Nu îmi plac fețele crispate și nu îmi place să tratez comunismul în culorile clișeistice de gri combinat cu negru. Eu am copilărit în anii ’60 și mi-am petrecut tinerețea în anii ’80, când realitatea era gri combinat cu negru, dar amintirile mele adaugă acestui gri combinat cu negru o mulțime de alte nuanțe. Am râs, am petrecut, am băut, am iubit, am avut vacanțe extraordinare, deci nu sunt omul care să povestească despre acei ani într-o lumină uniformă. Au fost ani complecși și eu, ca tânăr cineast pe vremea aceea, îmi imaginam cum ar fi să ni se dea voie să povestim despre acei ani cu ceva realism, pentru că nu se putea vorbi, pentru că cenzura era atât de apăsătoare încât nu trebuia să faci nici cea mai vagă aluzie că ceva ar fi în neregulă cu sistemul. Dar noi nu voiam să spunem că sistemul era în neregulă, că era clar că sistemul era în neregulă, nu asta era intenția. Intenția era să putem spune povești cât de cât credibile și cât de cât simpatice pentru public. Și nu ni se dădea voie, pentru că orice era credibil sau simpatic putea fi folosit contra sistemului.

Mă gândeam în anii aceia cât de frumos ar fi dacă am putea să povestim despre viața noastră într-un mod credibil și simpatic și uite că nu ne imaginam că va fi revoluție. Aceasta s-a întâmplat și am putut să… Și acum ce se întâmplă paradoxal este că publicul român refuză pur și simplu această halcă de viață. Adică prejudecăți: „Iar film despre comunism? Ne-am săturat”. Ca și cum s-au făcut sute. Nu s-au făcut decât câteva și cele câteva care s-au făcut n-au fost frecventate de către înșiși spectatorii care le contestă.

Rep.: Pentru că vorbeați despre comunism. În film, Max Rosenthal spunea că sistemul comunist înseamnă să mergi pe stradă fără să îți fie teamă că vei fi furat.

N. C.: Asta era propaganda oficială. Evident că asta înseamnă în viziunea autorității sistemul comunist. În fapt, puteai fi și furat și omorât.

Rep.: De aceea au și plănuit acel Mare Jaf…

N. C.: Da, exact ca să combată această propagandă mincinoasă.

Rep.: Dar a fost o altă versiune a motivului pentru acel jaf?

N. C.: Dar eu nu cred că în realitate motivele au fost cele pe care le dau eu în film.

Rep.: Dar care credeți că au fost?

N. C.: Eu am făcut un film de ficțiune, o poveste a mea. Așa mi-ar plăcea să se fi petrecut lucrurile, dar sunt convins că lucrurile au fost mult mai complicate, mai amestecate și mai puțin coerente decât le ofer eu spectatorilor.

Rep.: Cei șase au acționat împotriva sistemului și voiam să vă întreb dacă considerați că acțiunea clară, reală, chiar și cu riscul unui eșec, este mai bună decât acceptarea pasivă a istoriei?

N. C.: Da. Parcursul meu m-a învățat, m-a făcut să înțeleg că e bine să îți asumi niște riscuri, pentru ca măcar să ai niște amintiri pe care să le depeni mai târziu.

Rep.: Cum a fost să lucrați cu Vera Farmiga, Mark Strong și Harry Lloyd?

N. C.: Clișeul universal acceptat spune că orice regizor își laudă actorii și spune că au fost minunați, extraordinari, cei mai drăguți cu care am lucrat eu vreodată și nu am cum, decât să… Realitatea face ca să fi fost cea mai bună experiență colectivă de lucru cu actorii pe care am avut-o în decursul carierei mele și e pe undeva nedrept să spun asta, pentru că ce o să creadă actorii români, tineri sau mai puțini tineri, că eu îi laud atâta pe englezi, în loc să îi laud pe ei și să spun: „Vai, cât mi-ar fi plăcut să fac filmul ăsta cu actori români și în limba română”. Da, mi-ar fi plăcut și așa, dar am descoperit cu mare surprindere plăcerea de a lucra cu un alt tip de școală, un alt tip de tradiție actoricească, care mi-a schimbat și stilul de lucru și stilul de filmare, pentru că m-am adaptat unor tehnici ale lor, pe care eu nu le cunoșteam, pentru ca să pot să obțin maximum de intensitate actoricească și incadescență de la ei.

Rep.: Deci, ați învățat și dumneavoastră după această experiență?

N. C.: Da. E puțin altfel. Ce pot să spun este că Vera Farmiga a venit aici cu doi copii mici, dintre care unul în fază de alăptat. Ea venea pe platou în fiecare zi și țin minte cel puțin două ocazii când, din exces de zel, echipa de regie a convocat-o pe platou din greșeală. Și a venit, a intrat în rulotă, s-a îmbrăcat, s-a machiat și pe urmă oamenii și-au dat seama că o chemaseră degeaba. Și a trebuit ca cineva să o anunțe că s-a greșit sau e cazul să se întoarcă la hotel. Ei, în niciunul dintre aceste cazuri nu s-a supărat, nu a făcut vreo criză, a fost de o amabilitate și de un profesionalism total. S-a demachiat, s-a îmbrăcat în civil și s-a dus înapoi. Niciodată nu am avut vreo fiță. În general, actorii slabi fac fițe pe platourile de filmare, actorii buni, niciodată.

Rep.: Cu Mark Strong aveți o astfel de poveste de la filmări?

N. C.: Noi am filmat 13 zile la rând într-un decor exterior construit de scenograful Cristian Niculescu. Era o piață bucureșteană, Piața Martirilor, construită practic în incinta, în curtea interioară a Facultății Politehnica, și acolo s-au construit fațadele, părculețul, magazine, toate ingredientele. Era o jucărie extraordinară cu care nu m-am mai întâlnit înainte și probabil nu o să mă întâlnesc mulți ani după. Să ai un decor perfect, pe care să-l poți stăpâni perfect și în care să te miști ca peștele în apă. Acolo s-au filmat multe scene cu cei cinci, îmbrăcați în zeghe, coborând, urcând în furgoneta penitenciarului și filmări incomode practic, pentru că actorii, nu numai costumele erau incomode, dar cu lanțuri la picioare, la mâini, manevre – urcat, coborât – în microbuzul respectiv. Și spre final, în penultima zi de filmare, Mark Strong m-a luat deoparte și mi-a spus: „Tu, nu mai pot. M-am săturat. Nu fac decât să urc și să cobor din acest vehicul. Vreau să și joc ceva. Ce dracu’ se întâmplă la filmul ăsta?”. Și i-am spus: „Mark, mai trebuie să ai răbdare o singură zi, pentru că după această ultimă zi ne mutăm în alte decoruri și de acolo încep scenele tale seriose, dar întâmplător în acest decor care este al nostru atâta timp, timpul acesta limitat, trebuie să acoperim toate aceste manevre care fac parte din esența filmului”. Oameni care sunt duși din penitenciar într-o piață bucureșteană, plină de farmec, dați jos, îmbrăcați frumos, machiați frumos, puși să joace, să fie staruri de cinema, reurcați în dubă, duși înapoi în celulă.

Rep.: Care au fost impresiile lor după filmările de la București?

N. C.: Nu prea știu, vorbesc despre principali, Vera Farmiga, Mark Strong și Harry Lloyd. Ei au terminat filmările înainte ca eu să le termin pe ale mele. Cu o zi, două, trei înainte și atunci ei nu au putut să rămână pentru petrecerea de final ca să schimbăm impresii. Erau cu toții plecați când am făcut petrecerea de final. În schimb, foarte mulți dintre actorii care au venit pentru roluri mai mici, pentru o zi, două, trei, au fost foarte încântați de experiența avută aici. Și mi-au spus-o în față înainte să dispară…

Rep.: Dar cum au reacționat la ideea de comunism, având în vedere că ei veneau dintr-un mediu în care nu a existat acest sistem politic?

N. C.: L-au înțeles. Nu sunt chiar duși cu pluta, adică au învățat și la școală despre ce a înseamnat comunismul pentru popoarele care au avut de-a face cu el. Mark Strong tocmai jucase în „Tinker Tailor Soldier Spy” (Un spion care știa prea multe), un film care se petrece de cealaltă parte a Cortinei de Fier. Țin minte că pe el l-a intrigat un pic combinația dintre faptul că joacă un personaj pozitiv și anumite momente de cruzime și de violență, pe care personajul trebuia să le asume din scenariu și m-a întrebat cum să împace aceste două lucruri. Și i-am răspuns: „În vremea aceea lucrurile nu erau simple și una dintre modalitățile de supraviețuire în acel sistem era faptul că trebuia să fii mai mulți într-unul singur”.

Rep.: Lucrați acum la „6,9 pe scara Richter”, care a fost selectat și la Berlinale Market. Ați reușit să găsiți finanțare?

N. C.: Parțial, da. Mai așteptăm niște răspunsuri în lunile următoare.

Rep.: Și când preconizați că va fi lansat?

N. C.: Ideal ar fi să-l filmăm în toamnă și să-l terminăm înspre primăvara viitoare.

Rep.: Este vorba despre obsesia pentru cutremur într-un musical…

N. C.: Nu este un musical. Are elemente de musical. Este o comedie parțial realistă, parțial nerealistă, dar care conține niște elemente de musical. Nu l-aș considera un musical, pentru că știu foarte bine cum să definesc genul și nu se încadrează în această definiție. Este o comedie pe care încerc să o compun din ingrediente aparent paradoxale. Adică ce să caute depresia, cutremurul și musicalul în aceeași tigaie? Să văd ce îmi iese.

Rep.: Vor fi actori străini sau români?

N. C.: Români.

Rep.: Credeți că îi este mai ușor unui cineast să regizeze după propriul scenariu?

N. C.: Eu nu am cum să răspund la întrebarea aceasta pentru că nu am regizat niciodată un alt film după scenariul altcuiva. Neputând să le compar, nu am cum să răspund. E posibil să existe regizori foarte buni, foarte profesioniști, dar care să nu aibă neapărat darul sau chemarea scrisului sau să nu fie neapărat niște creatori de povești și să preia povești sau scenarii scrise de alții și să fie stimulați de confruntarea cu universul altcuiva. Eu nu sunt așa. Eu trebuie să îmi stăpânesc total universul și experiența mea de viață ca să pot să creez pe platou niște situații, altfel aș intra în panică, pentru că mi-aș da seama că nu povestesc lucruri pe care să le pot stăpâni, să le fi înțeles. Aș lucra cu lucruri, cu experiențe și cu situații la care eu intim nu am acces.

Rep.: Dar ați fost vreodată solicitat să regizați un film după un alt scenariu?

N. C.: În mod formal, adică oficial, nu. Dar sigur că multă lume îmi propune să citesc un scenariu și dacă se poate să îl și fac…

Rep.: Și nu…

N. C.: Nu, încerc să explic că este foarte puțin probabil să mi se întâmple așa ceva, să pic pe un scenariu care să îmi fie atât de intim, acceptabil sau cu care să am o legătură atât de intimă încât să îmi doresc să îl fac și să-l fac să devină realitate.

Rep.: Ce credeți că urmează în cinematografia din România după Noul Val?

N. C.: Și mai Noul Val. Nu știu. Nimeni nu a prevăzut Noul Val. Toți am fost luați prin surprindere. Dacă începem să facem predicții, viața ne va contrazice probabil. Ce se va întâmpla, din păcate, și nu în România, ci pe mapamond, în toată lumea cinematografică, internațională, este că filmele vor fi din ce în ce mai puțin interesante din cauza faptului că democratizarea imaginilor mișcătoare, faptul că putem astăzi să facem filmulețe cu orice fel de device, de la telefon mobil până la orice, să le punem apoi pe net, să le facem să circule, să fie accesibile unui număr enorm de oameni, face ca această fabrică de vise, cum am învățat eu că se cheamă cinema-ul, în copilărie, să nu mai fie o fabrică de vise. Nu mai fabrică nici vise, fabrică în serie niște produse, unele mai bune, altele mai proaste, dar care nu mai creează mitologie așa cum crea cinematograful când eram eu adolescent sau tânăr. Nu mai avem eroi, actori sau regizori sau scenariști care să fie role models pentru noi. Toată lumea filmează, cântă și dansează, ca să spun așa, și asta este păcat, pentru că se pierde ceva – pentru mine cel puțin – care a constituit ani buni singura mea rațiune de a trăi.