INTERVIU. Mungiu: E greu de presupus că se vor găsi ecrane libere pentru „După dealuri” înainte de toamna acestui an

Cristian Mungiu a declarat într-un interviu acordat Mediafax că e important, înainte de toate, ca filmul său „După dealuri”, dublu premiat la Cannes pentru scenariu și interpretare feminină, să fie vizionat și își dorește să existe o discuție critică rațională despre problemele pe care le implică.

Lungmetrajul „După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu, a primit, duminică, două premii la Festivalul Internațional de la Cannes: premiul pentru scenariu (Cristian Mungiu) și premiul pentru interpretare feminină (ex aequo Cosmina Stratan și Cristina Flutur).

Cristian Mungiu vorbește în interv despre cele mai grele alegeri pe care le-a făcut când a realizat „După dealuri”, care au fost cele mai frumoase complimente pe care le-a primit, anul acesta, la Cannes, povestind totodată ce a însemnat responsabilitatea de a avea deja un premiu Palme d’Or.

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

Prezentăm integral interviul acordat de Cristian Mungiu:

De ce ați ales să realizați un film inspirat de cazul Tanacu?

Cristian Mungiu: Filmul este inspirat de cărțile Tatianei Niculescu Bran – ea cercetând și sintetizând în romanele ei non-ficționale cauzele și contextul acelui incident -, însă „După dealuri” nu relatează și nu vorbește propriu-zis despre ce s-a întâmplat acolo – e un film de ficțiune, care aduce în discuție mult mai multe chestiuni ale societății românești de azi decât a făcut-o întâmplarea reală.

Filmul vorbește despre un anume mod de a înțelege credința, despre valorile pe care aceasta ar trebui să le transmită, despre indiferență, implicare și răspundere socială, despre educație și despre cât de mult ne afectează pe fiecare dintre noi gradul de educație și convingerile, raționale sau mai puțin raționale, ale celorlalți.

Spuneați, într-un interviu, că „După dealuri” este un film despre alegeri. Ce alegeri dificile a trebuit să faceți privind scenariul, regia și producția filmului?

C. M.: În primul rând, am ezitat mult până când am decis să fac un film după o poveste atât de mediatizată și atât de superficial, senzaționalist și vulgar tratată de către presă – și am ezitat pentru că știu că același lucru se poate întâmpla într-o anume măsură și cu filmul: adică oamenii să aibă opinii ferme înainte de a avea curiozitatea, răbdarea și onestitatea de a vedea despre ce e vorba în această poveste și de ce e important să știm ce s-a întâmplat și să avem o opinie în cunoștință de cauză.

Pentru noi, cel mai dificil a fost să ne hotărâm, în septembrie trecut, dacă dăm drumul imediat producției sau așteptăm să treacă iarna, dacă începem filmarea fără să avem asigurat integral bugetul sau așteptăm toate confirmările, dacă riscăm să arătam Festivalului de la Cannes o variantă de lucru a filmului, date fiind deadline-urile sau așteptăm să ajungem cu montajul la final și așa mai departe.

Tatiana Niculescu Bran a spus că ați convins-o să colaboreze cu dumneavoastră după ce a văzut scenariul. Pe dumneavoastră ce v-a convins să apelați la ea (adică să vă bazați pe viziunea sa asupra evenimentelor reale)?

C. M.: Tatiana Niculescu a fost cea dintâi jurnalistă care a cercetat cu minuție și fără prejudecăți ce s-a întâmplat la Tanacu, continuând să urmărească desfășurarea evenimentelor pe tot parcursul lor. Poziția ei a fost întotdeauna echilibrată, iar cărțile ei mi-au dat ocazia să înțeleg ce s-a întâmplat cu mult mai clar decât au făcut-o zecile de articole pe tema asta ale unor oameni care nu au avut răbdarea și curiozitatea să se documenteze cum se cuvine.

Sunteți un regizor care caută ca actorii săi să nu „joace”, ci să simtă firescul situațiilor. Cosmina Stratan și Cristina Flutur sunt debutante. Este mai ușor de obținut firescul de la actori „curați” decât de la actori cu experiență?

C. M.: Nu neapărat, însă e adevărat că actorii aflați la început sunt de multe ori mai puțin împovărați de stereotipuri. În meseria asta, cel mai important e să nu crezi că știi sigur cum e bine și cum trebuie făcut, însă modul ăsta de abordare nu ține neapărat de momentul în care te afli în carieră. Eu îmi doresc să lucrez cu actorii cei mai potriviți pentru rolurile pe care le scriu – fie că sunt experimentați sau nu. Caut o anume potrivire de personalitate, de comportament, de înfățișare între personaj și actor, chiar dacă bineînțeles că niciodată actorul nu este personajul. Lucrez însă cu mare plăcere și cu actori foarte experimentați – gradul în care fiecare reușește să-și păstreze prospețimea și entuziasmul pentru meseria lui neținând de vârstă.

Care a fost cel mai frumos compliment și cea mai interesantă critică pe care le-ați primit după proiecția/ proiecțiile dumneavoastră la Cannes?

C. M.: Au fost oameni care au remarcat că filmul nu face concesii pentru a se face simpatizat necondiționat de către spectatori, nu exploatează teme la modă, nu folosește mecanisme verificate de a atrage atenția și interesul publicului, vorbește sobru, cu răbdare și echilibru, despre valori importante ale noastre și ale celor de lângă noi.

La Cannes, ni s-a întâmplat adesea să fim opriți pe stradă de spectatori care văzuseră filmul și care voiau să ne spună că pentru ei a fost cel mai important film pe care îl văzuseră în timpul festivalului. Îți face plăcere – chiar dacă e o părere la fel de subiectivă ca și a celor cărora poate nu le place filmul -, e însă părerea foarte sinceră a unor oameni care nu au niciun interes să te flateze.

Ați simțit, la Cannes „povara” Palme d’Or -ului din 2007? Dacă da, în ce fel?

C. M.: Nu la Cannes am simțit-o, ci până să mă hotărăsc ce film vreau să fac după „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. Presiunea cea mai mare a ținut de așteptarea pe care o avea toată lumea ca următorul film să fie selectat și prezentat tot în competiție la Cannes.

Odată ce am primit vestea selecționării, presiunea asta s-a mai risipit și cel mai bun lucru care s-a obținut cu această nouă prezență în competiție ține de confirmarea unui anume nivel de exprimare – confirmare care e poate la fel de greu de obținut ca și un succes deplin ca în 2007.

Ați spus că pentru „După dealuri” ați construit decorul nefolosind lăcașe de cult, în parte și din cauza atașamentului pe care majoritatea românilor îl au față de religie. În această notă, vă așteptați la critici din partea spectatorilor români religioși, după premieră? Ce fel de critici?

C. M.: Eu îmi asum orice fel de păreri, însă doar de la oameni care văd mai întâi filmul. E posibil ca să existe critici deopotrivă și din partea celor credincioși și din partea celor mai convinși atei – sper însă ca și unii și alții să înțeleagă că ce le transmite filmul e tocmai că niciun fel de extremism idelogic nu e acceptabil și că, de regulă, e cazul să punem toate lucrurile la îndoială, să ne gândim cu capul nostru înainte să luăm decizii și să avem răbdarea de a vedea cum gândește celălalt înainte de a-l judeca.

În timpul documentării, v-ați întâlnit cu vreunul dintre „protagoniștii” cazului Tanacu – Voichița sau Daniel Corogeanu?

C. M.: Nu. După cum vă spuneam, filmul nu vorbește despre acei oameni care au fost în acea situație, iar modul de gândire și problemele pe care personajele din film și le pun cred că e foarte diferit față de ce s-a întâmplat în realitate.

Ați spus, la primirea premiului pentru scenariu, că nu puteți schimba trecutul, dar veți încerca să schimbați viitorul. În ce sens?

C. M.: Am spus că nu putem, cu filmele pe care le facem, să reparăm trecutul, dar putem măcar să înțelegem ceva din el pentru a nu mai repeta greșelile în viitor. „După dealuri” vorbește și despre abuzurile pe care le putem face asupra celorlalți în numele ideilor pe care le împărtășim și despre efectele secundare nebănuite și pericolul pe care îl reprezintă superstițiile și convingerile iraționale în societate.

Să nu uitam că trăim într-o țară care promovează constant în mass-media personaje dubioase care cred în vrăjitori, strigoi, deochi, magie și în alte asemenea prostii, iar eu găsesc că e iresponsabil, revoltător și imoral să mai și popularizăm asemenea cazuri – după aceea ne întrebăm de ce arată societatea românească cum arată, dar nu ne gândim ce răspundere avem fiecare dintre noi.

Când va vedea publicul român filmul „După dealuri”?

C. M.: În general, sălile de cinematograf au o programare făcută pentru câteva luni înainte. O să verificăm, dar e greu de presupus că se vor găsi ecrane libere și disponibile pentru acest film înainte de toamna acestui an. Sper să identificăm și o cale prin care filmul să poată fi accesat și prin video-streaming pe internet, concomitent cu premiera în cinematografe, de cei care locuiesc în zonele unde filmul nu va avea unde să fie prezentat prin proiecție în sală.

Ce planuri aveți în continuare privind acest film sau alte proiecte?

C. M.: E important, înainte de toate, ca filmul să fie văzut și îmi doresc să existe o discuție critică rațională despre problemele pe care le implică filmul.

Filmul „După dealuri” reprezintă o coproducție între casa cineastului român – Mobra Films -, casa franceză Why Not Productions și casa de producție, cu sediul în Belgia, a fraților Jean-Pierre și Luc Dardenne, Les Films du Fleuve.

„După dealuri” spune povestea a două fete, Alina (Cristina Flutur) și Voichița (Cosmina Stratan), care au crescut împreună la orfelinat și s-au regăsit apoi într-o mănăstire izolată din România. Alina vrea să plece de acolo pentru a se stabili în Germania și își dorește ca Voichița să vină cu ea. Însă Voichița este atașată profund de viața de la mănăstire. Atunci când Alina îl înfruntă pe preot, tânăra este dusă la spital, iar persoanele care o îngrijesc încep să creadă că este posedată de diavol.

Din distribuția filmului lui Mungiu mai fac parte Dana Tapalagă, Cătălina Harabagiu și Valeriu Andriuță.

Cristian Mungiu este deținătorul unui premiu Palme d’Or pentru filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, primit în 2007. Mungiu s-a remarcat cu filmul „Occident”, în 2002, iar după primirea distincției de pe Croazetă, el a produs și a participat la realizarea filmului colectiv „Amintiri din Epoca de Aur” (I – „Tovarăși, frumoasă e viața!” și II: „Dragoste în timpul liber”), în 2009.