INTERVIU. Ovidiu Lipan Țăndărică: „Eu simt o forță de a trăi foarte puternică și sunt foarte încrezător în mine”

60 de ani, dintre care 50 numărați pe scenă, în ritmul tobelor. Concerte în România, peste granițe, peste granițele impuse de notele de pe portativ. O „evadare” trepidantă din regimul comunist și o revenire în țară după un număr de ani pe care mulți l-ar considera cu ghinion: 13.

Totuși, în vreme ce unii ar cauta mai degrabă liniștea, Ovidiu Lipan Țăndărică zâmbește, trage aer în piept și mărturisește senin: „Aceasta este o vârstă pe care eu nu o înțeleg și pe care nu am să o înțeleg niciodată. Eu trăiesc foarte intens! La mine există energia aceasta foarte aproape de nebunie. Eu simt o forță de a trăi foarte puternică și sunt foarte încrezător în mine. Pentru că așa am și cântat, așa cânt, așa sunt, așa trăiesc, așa mănânc, așa iubesc… 60 de ani nu înseamnă nimic pentru mine”.

Născut pe 31 ianuarie 1953, la Iași, Ovidiu Lipan Țăndărică a învățat încă din copilărie să deslușească tainele muzicii. Debutul său precoce avea să-l aducă rapid în atenția tuturor și să-l transforme într-un baterist extrem de apreciat, atât în România, cât și peste hotare.  Despre experiențele sale alături de formațiile „Roșu și Negru” și „Phoenix”, dar și despre energia „înnăscută” care nu i-a lăsat nicio clipă de răgaz, artistul vorbește într-un interviu acordat gândul.info.

Principalele declarații:

> „La artiști e numai o imagine falsă, aceea că n-ar munci, că ar trândăvi pe undeva”.

> „La ora 20.00 când m-am urcat pe scenă eram nimeni, iar la ora 22.00 eram deja >”.

> „Îmi amintesc că venise Moni Bordeianu într-o seară și efectiv nu mai mai aveam nici bani și nici mâncare. Moni a făcut o turtă fără sare, doar cu făină și apă, pe care a copt-o pe plită, și un ceai care era mai mult apă chioară…„.

> „Ai mei, când m-am întors,  nu aveau nici cruci la morminte. A fost un moment de mare tragedie în viața mea, când, la 13 ani după Revoluție, m-am regăsit singur în România„.

INTERVIUL, pe larg:

Împliniți 60 de ani. Câți dintre anii aceștia au fost dedicați muzicii?

Dacă ar fi să ne luăm după întrebările de tipul >, cred că în cazul meu 100 de ani au fost dedicați muzicii, pentru că, la mine, și când dorm creierul meu cântă. La artiști e numai o imagine falsă, aceea că n-ar munci, că ar trândăvi pe undeva și apar pe scenă, prezintă ceva și apoi merg în vacanță și la evenimente mondene. Sigur, sunt și artiști de genul acesta, numai că în cazul meu e altfel. Am avut o presiune artistică care m-a supus la nopți nedormite, la muzică în studiouri în Germania, unde lucram non-stop cu diferiți artiști. Cam toată viața mea a fost legată de muzică. Și timpul meu liber… îl petreceam să mă relaxez, dar era pe undeva „virusat” de ce înseamnă piese noi, proiecte noi, muzica pe care o aveam în mine. Poate că din cauza asta s-au născut și atâtea proiecte după anul 2000, când m-am întors în țară, și pe care le-am dus cumva la bun sfârșit.

Dvs. ați început să cântați de la o vârstă foarte mică. Prima trupă în care ați intrat a fost Crystal…

Da, Crystal – Club 69. Aveam vreo 10 sau 11 ani. Cântam coveruri The Troggs, Rolling Stones, Who, Los Bravos, Monkees, trupe care la vremea respectivă aveau hituri. Și chiar cântam profesional, pentru că eu chiar câștigam niște bani din chestia asta. Era incredibil! Ceilalți colegi ai mei erau absolvenți de facultate, alții erau în anul doi sau trei, deci cu 7-8 ani mai mari.

Erați mezinul trupei…

Da. De fapt, cam așa am fost până nu demult. Și în Roșu și Negru la fel s-a întâmplat, am intrat când aveam 13 ani. Colegii mei erau studenți de Conservator sau altceva, deci exista și acolo o diferență de circa 6 ani.

Acest lucru v-a intimidat sau, dimpotrivă, v-a impulsionat să lucrați mai mult?

Eu am fost pus în evidență foarte puternic de colegul Nancy Brandes, care cu adevărat mi-a fost ca un frate mai mare. El a fost, de fapt, cel care a declanșat fenomenul Ovidiu Lipan Țăndărică, pentru că noi aveam în concerte solo-uri interminabile. Se cânta pe vremea aceea o operă rock în care toți făceam solo-uri. Iar când venea rândul meu, era nebunie. Eu mi-am însușit o tehnică specială de tobe; am fost primul toboșar care a venit pe scenă cu două tobe mari, la Festivalul de Muzică Rock din ”69, care s-a finalizat cu niște gale extraordinare la Sala Palatului. Au fost formații din toată țara, a fost o competiție rock de mare clasă în care s-au remarcat mulți artiști și trupe care ulterior au rămas cumva în istoria muzicii românești. Printre acestea s-au numărat și Roșu și Negru, Phoenix, Mondial, care au ajuns în elita muzicii cu lucrări proprii. Asta a fost un lucru esențial, pentru că noi cântam un jazz-rock elitist, cu suflători. Făcusem niște prelucrări din muzica unor compozitori români și aveam piesele noastre: „Soare și vânt”, „Pădurea l-a gonit”… Niște piese care lucrau la subniminal pe undeva și ale căror versuri aveau ceva din frământarea perioadei respective.

„TOȚI STRIGAU: ȚĂNDĂRICĂ! ȚĂNDĂRICĂ!>>”

Spuneați mai devreme ceva de stilul propriu pe care vi l-ați dezvoltat. De aici și numele de „Țăndărică”?

Da! Asta s-a întâmplat când m-am urcat pe o scenă, în ”69. Venisem cu o bundiță și niște mocasini în stilul lui Jimi Hendrix, aveam și părul foarte cârlionțat, eram foarte slab, cu nasul mare… Iar când băteam la tobe parcă eram tras de ațe. Aveam și o viteză foarte mare, parcă eram băgat în priză, iar asta a fascinat foarte mult. Aveam o tehnică și un stil de a mă mișca diferite, care au avut un impact puternic asupra publicului. Dar eu chiar trăiam nebunia aceea, eram „bântuit”, aveam o imaginație incomensurabilă, trăiam într-o lume paralelă, eram plin de iubire. Era și perioada aceea de „Flower Power”, unde aveam o libertate imensă de a crea și de a face lucruri frumoase chiar dacă eram în blocul comunist.

Și atunci dvs v-ați „autointitulat” așa sau cineva v-a dat acest nume?

Nu eu. La ora 20.00 când m-am urcat pe scenă eram nimeni, iar la ora 22.00 eram deja „Țăndărică”. Toți strigau „Țăndărică! Țăndărică!”. Poate și pentru că făceam totul țăndări, rupeam bețele. Iar încet, încet a început să se propage numele acesta. La Sala Palatului, unde Ceaușescu își ținea cuvântările Congresului, acolo făceam furori. Se spărgeau geamurile, erau oameni care la solo-urile de tobe săreau peste bănci, unii peste alții… Deci era incontrolabilă și fascinantă reacția lor când începeam să bat la tobe.

Probabil că le transmiteați energia dvs…

Da, e adevărat! Cântam piesele cu o energie debordantă, speculam muzica la maxim. Încercam să „prind” tot  ce era ritmic, ca să pot face ceva în plus peste ce era aranjat deja.

În Phoenix era totuși un stil diferit față de ce cântați înainte la Roșu și Negru…

Așa este… Dar eu am cântat și în Germania cu foarte mulți artiști, cu trupa mea Madhouse, care a fost înființată alături de Ioji Kappl și Erlend Krauser. Cu ei am încercat un proiect pentru a vedea care este reacția. Și a prins foarte bine. Am cântat la festivaluri mair de rock din Olanda, din Danemarca, am urcat pe aceeași scenă cu Van Halen, cu oameni care au fost consacrați. De asemenea, alături de doi nemți am scos două albume. Repetam în aceeași sală cu Scorpions, mai cântam și cu ei, cu alți basiști, ne combinam, făceam sesiuni. Am participat chiar și la Eurovision pentru Germania, iar într-un final am venit la Cerbul de Aur, în 1992, cu „Waiting for you”, o piesă compusă de mine. După aceea, Phoenix a avut drumul lui. A fost o formație foarte iubită și este în continuare, numai că o parte din noi au plecat, m-am retras și eu înainte de cei 50 de ani aniversari, am avut proiectele mele care mi-au luat foarte mult timp… Și nu m-am mai simțit în largul meu cumva. Eu sper ca într-o bună zi să revăd pe scenă pe acei artiști care au fost alături de mine în momentul în care am intrat eu în Phoenix. A fost o tinerețe extraordinară cea pe care am trăit-o alături de Ioji, de Mircea Baniciu, de Mani Neumann și Nicu Covaci… Sigur că îmi doresc tare mult ca într-o bună zi să putem realiza din nou „Cantafabule” pe o scenă, într-un turneu în România.

„…ȘI CUM ÎNCĂLZIȚI CIORBA? ÂNARE>>, MI-AU RĂSPUNS.”

Dar când ați părăsit România, în anul 1977, cu ce gând ați plecat?

Noi am plecat în plină glorie de aici, cântam pe stadioane. Aveam fani mulți care ne iubeau și bani și tot ce ne trebuia. Noi am plecat într-un necunoscut, într-o lume în care să ne punem în valoare calitățile muzicale. Asta a fost… Aici trăiam cumva într-o colivie de aur, pentru că am avut foarte multe contracte în Germania, în Brazilia… Chiar și cu Roșu și Negru… Dar nu mi s-a dat voie. Nu mi s-a dat voie deloc să mă dezvolt muzical, să concertez în alte țări. Și atunci sigur că eram puțin deprimat din cauza asta, așa că am luat decizia de a pleca și de a lua totul de la zero. E adevărat, acolo n-a fost tocmai cum ne-am fi dorit noi, dar măcar am avut posibilitatea să locuim împreună într-o casă și să repetăm. A fost un aranjament foarte bun făcut de un olandez. Aveam niște condiții excelente, numai că în câteva luni am cheltuit toți banii pe care îi aveam pe chefuri și petreceri și ne-am trezit că aveam concerte la centre pentru tineret, unde veneau copii și jucau tenis de masă, ascultau muzică… Dar acolo nu prea aveam mare succes, banii erau puțini, abia dacă puteam să acoperim cheltuielile de chirie. Nu ne ajungeau nici banii de mâncare, ne mai aduceau oamenii câte ceva, era incredibil… Îmi amintesc că venise Moni Bordeianu într-o seară și efectiv nu mai mai aveam nici bani și nici mâncare. Moni a făcut o turtă fără sare, doar cu făină și apă, pe care a copt-o pe plită, și un ceai care era mai mult apă chioară… și mușcam și dintr-o ceapă și asta era cina. Dar momentele acestea le povestesc cu mare plăcere pentru că eu cred că este necesar să trăiești și așa. Eu nu cred că este bine să fii finanțat tot timpul, să ai de unde să te împrumuți… Nu, nu! Trăiește-ți viața pe picioarele tale și în momentul acela poți să realizezi că simți mult mai intens, că aceea este viața adevărată, și nu aceea când ți se oferă tot timpul o salvare. Trăiește și acel moment când ești jos și poate că o să ai mai mult de învățat decât dacă ai avea o continuitate numai pentru lucrurile bune. Poate că asta și dorul de casă au deschis atunci niște canale, pentru că noi am plecat conștienți că nu ne vom mai putea întoarce. Am lăsat bunica care m-a crescut, mama… Toți ne-am lăsat familiile. Ai mei, când m-am întors,  nu aveau nici cruci la morminte. A fost un moment de mare tragedie în viața mea, când, la 13 ani după Revoluție, m-am regăsit singur în România. Nici nu mai cunoșteam străzile, totul era dărâmat, totul era schimbat, totul era în derivă…

Ați mers mai întâi la Iași sau ați venit direct în București?

La Iași am mers prima dată. M-am dus să văd ce lipsea acolo, am mers cu două camioane de 24 de tone de ajutoare: cu medicamente, cu mâncare… Ce am văzut la televizor că e nevoie. Și atunci am aranjat cu Biserica din Germania, cu Armata, să facem ceva. Tocmai se născuse în Germania fiul meu, Alexander, și în timpul acesta eu adunam alimente. Am dat zvon în toată Germania, la noi în casă era nebunie. Tot felul de pachete. Mama lui Alexander, Sabine, venise cu colegele de la facultatea unde lucra pentru a ne ajuta la împachetat. Văzusem la televizor niște cazuri care ne impresionaseră pe toți. Eu m-am și emoționat foarte tare… .

M-am dus la Eforie și am văzut plajele pline de mizerie, a fost o imagine de „100 de ani de singurătate”. Dar a trecut timpul și în anul 2000 am decis să mă reîntorc în țară stau mai mult pentru a-mi „acopări” acei 13 ani cât am lipsit din România. Am început să fac muzică aici, cu diferiți artiști, muzicieni. Am făcut niște lucrări care au marcat timpul acela, cum ar fi „Visul toboșarului”, „Renașterea”… și „Getica”, un spectacol pe care îmi doresc din tot sufletul să îl pun în scenă alături de o orchestră simfonică, poate și cu balet, în funcție de finanțare…

Cum ați simțit atunci diferența dintre publicul german și cel din România?

În primul rând era diferit pentru că în România oamenii ne știau deja, ne înțelegeau versurile. Lumea era fascinată de piesele de pe „Cantafabule”. Clar, în țară succesul era fantastic, iar în Germania lumea era destul de sceptică. Dar am fost foarte bine primiți, ni s-au dat speranțe. M-am integrat destul de repede și am învățat limba germană. Am cântat chiar și în Berlin, unde nu aveam voie să merg cu mașina și așa că zburam cu avionul. Au fost niște lucruri de poveste, de roman…Chiar și cu fuga noastră. Dacă aprofundez, te apucă nebunia! Cum am stat ascunși în niște boxe fără difuzoare, doar în chiloți, și învârtiți dintr-o parte în alta… Oricând putea cineva să bage baioneta și să ne străpungă, dar uite că am fost sub o lumină ocrotitoare.

„I-AM COPLEȘIT, ACESTA ESTE CUVÂNTUL”

Apropo de vârsta mea, 60 de ani, este o vârstă pe care eu nu o înțeleg și pe care nu am să o înțeleg niciodată. Eu trăiesc foarte intens! Eu cred că un om la vârsta aceasta ar trebuie să fie mult mai liniștit, mai cumpătat. La mine este energia aceasta foarte aproape de nebunie. Eu simt o forță de a trăi foarte puternică și sunt foarte încrezător în mine. Iau în calcul că oricând se poate întâmpla ceva. Pentru că așa am și cântat, așa cânt, așa sunt, așa trăiesc, așa mănânc, așa iubesc… 60 de ani nu înseamnă nimic pentru mine.

Foto: Mediafax (Ovidiu Dumitru Matiu)

Credeți că energia aceasta vine din muzică sau invers…cu ajutorul ei faceți muzica?

Nu, eu m-am născut cu ea. Eu cred că aici este adevărul. Să ai har, să poți face un lucru, să poți să te împarți în mai multe stări pe care le trăiești simultan, să iubești și să fii altruist. Dacă ai o hipesensibilitate și o lucididate ieșite din comun, clar că vezi lucrurile din alt punct de vedere decât alții și ai o altă perspectivă.

Dar oamenii din jurul dvs cum percep energia aceasta – o înțeleg sau îi copleșiți uneori?

Da, destul de târziu mi-am dat seama că ar trebui să le mulțumesc tuturor acelora pe care nu i-am pus la zid cu energia aceasta a mea și care au avut încredere în mine. Mi-am dat seama că am făcut-o pentru muzică, dar poate că pentru mulți a fost copleșitor. Din cauza asta probabil că unii nu m-au înțeles sau m-au înțeles greșit. Dar eu n-am vrut să fiu primul, întotdeauna în viață mi-am dorit să fiu cel care stă mai în spate și vede mai bine ce se întâmplă în față. Îmi dau seama că mulți nu au fost pregătiți să primească atât de mult. I-am copleșit, e adevărat, acesta este cuvântul. Acum că m-ai întrebat asta, sunt sigur că așa este. Pentru că și eu, la rândul meu, când văd ceva debordant sunt fascinat, dar parcă mă și obosește. Eu cred că acolo n-am avut limită. Singurul lucru pentru care n-am avut limite a fost energia pe care a trebuit să o dau mai departe. A fost poate prea mult.

Sunteți o persoană credincioasă?

Prin natură, da. Cred că este ceva peste noi. Credința este mai mult decât a te duce la Bisercă și a-ți face cruci. Credința e lucrul care este în tine, este în jurul tău și care dă o stare de bine. Eu am crescut nu cu teama de Dumnezeu, ci cu bunăvoința și milostivirea. Poate că din cauza asta dau și eu mai departe lucruri bune, am o blândețe înnăscută. E o formă a fiecăruia dintre noi care aduce un echilibru energetic, oriunde am fi pe lumea asta.  

În cazul dvs există o contradicție între energia nebunească de care vorbeați mai devreme și calmul acesta…

Da, e adevărat. Sunt mulți care trăiesc în felul acesta, care sunt cu totul altfel. Adică apariția pe o scenă și tot ce se întâmplă într-un concert te fac să părăsești cumva lumea… Devii lumină, devii un centru de energie care circulă în public. E o transmitere gigantică, se întâmplă multor mari artiști. Chiar și după multe multe concerte, niciodată nu ești la fel.

Când coborâți de pe scenă vă simțiți cumva „golit” de această energie?

Da. Da, te simți golit. Dar eu mi-am declanșat un sistem de a mă reîncărca imediat.

Cum reușiți să faceți asta? Dincolo de oboseala fizică…

Când cobor de pe scenă sunt iarăși alt om. Este o schimbare chiar și fiziologică, și înfățișarea ți se schimbă. Când cânți ești altcineva. Când cobor de pe scenă îmi place să umblu cu ochii deschiși printre oameni, să îi simt. Acesta este esențialul: să stai printre oameni și să comunici. Fără asta nu exiști. Aici cred că este marea noastră greșeală pe care o facem după atâția ani de trecere de la comunism la capitalismul democratic. Trebuie să încerci să găsești o simbioză care să îți dea o stare de bine, să nu îl lovești pe celălalt, să nu dai din coate și să-l strivești… Dar cum să le explici românilor ce înseamnă de fapt capitalismul? Că trebuie să muncești, să fii sigur și să mergi mai departe și, pe de altă parte, să fii un tip luminos și darnic, pentru că în momentul acela se întoarce totul înapoi. E ca un bumerang… Dar asta-i o chestie grea, care trebuia învățată, promovată. Noi am luat imediat tot ce se vinde în mass media. Am învățat imediat tot ce înseamnă marketing, PR, suntem experți în manipulare. Eu cred că aici ne pierdem acum. Cu timpul o să ne revenim, dar va dura mult mai mult decât ar fi trebuit. Nu-i vorba doar de lucruri materiale, nu-i vorba că nu se fac autostrăzile… În capul nostru se întâmplă totul. Sunt lucruri care nouă nu ni s-au spus. Evoluția va avea loc în mod continuu, dar trebuie ca majoritatea publicului, martorilor, să fie educați ca ei să se poată ajuta singuri. Că dacă azi le dai ceva, ei se bucură, dar mâine mor de foame.

Credeți că generația tânără poate să înțeleagă și să învețe lucrurile acestea?

Da, sigur. Dincolo de faptul că sunt bombardați mediatic cu un anumit scop, acela de a stimula consumul, cred că pot.

„DACĂ VREȚI, MERGEȚI LA CASELE VOASTRE, EU AM SĂ RĂMÂN AICI SĂ CÂNT ÎN CONTINUARE”

Vizavi de generația tânără, dvs colaborați cu cei care fac azi muzică în România?

Acum colaborez cu Bosquito. Sunt niște băieți senzaționali, fac o muzică pură, trăiesc cu adevărat, nu se prefac. Și au și o structură asemănătoare cu cea pe care am avut-o și noi în Phoenix, trăiesc în aceeași casă. Sunt niște băieți foarte bine educați și talentați. O să cânt cu ei niște piese noi. Radu, solistul formației, are o o voce specială și poate să cânte live. O să cânte de ziua mea în club Route 66 din București, o să cânt și eu alături de ei, o să vină și Mani Neumann din Germania… O să petrecem, dar o să profităm și o să ne și gândim la posibile proiecte.

Fiul dvs, Alexander, face și el muzică. V-ați gândit să lucrați la un proiect împreună?

Da, ne-am gândit amândoi, ne-ar plăcea foarte mult. Dar deocamdată nu se poate pentru că el este foarte prins în muzica lui și în ceea ce face și n-aș vrea să îl disturb.

Ce instrument studiază el?

Chitară. Studiază în Olanda, la Academia de Muzică. Dar el cântă diferite stiluri de muzică: jazz, reggae. Are diferinte formații din care face parte, colegi cu care cântă, alături de care începe să crească. El vrea nepărat să facă parte din noua generație a muzicii din Vest.

În România a fost?

Da, a fost, a urcat alături de mine pe scenă la Balkan Explosion. Am avut un concert în noiembrie 2012, când au venit instrumentiști din Bolivia, din Cairo, a cântat și Fanfara 10 Prăjini… A fost o orchestră mai amplă. A ieșit un concert de trei ore, chiar mă întrebam cum de mai stau oamenii în sală… Le-am și spus „Dacă vreți să mergeți, mergeți la casele voastre, eu am să rămân aici să cânt în continuare pentru cei care vor să rămână și să mai asculte.”

Dar nu a fost niciodată tentat să învețe să cânte și la tobe?

Ba da, a învățat și tobe. A început când avea trei ani. A învățat să cânte la tobe pe note, cu căști… E foarte talentat. Dar apoi a început să învețe karate, a obținut centura neagră… A avut multe ieșiri, dar acum chitara este pentru el o „prelungire a corpului”. Mi-a spus că asta iubește cel mai mult, deși are și pian în casă. Chitara l-a fascinat și este un instrumentist foarte special.

La acordeon nu l-ați învățat să cânte?

Nu, la acordeon nu. Acesta a fost instrumentul meu, prin care încercam să eclipsez. Cântam pe terasă la mine, la Iași, ca să atrag atenția. Aveam nevoie de atunci de ieșirea aceasta din comun, vream să fiu cumva recunoscut. Eu am avut probleme și la școală din cauza aceasta pentru că mă plictiseam la un moment dat. Îmi însușeam tot ce trebuia și mă plictiseam. Am avut o copilărie „aiurea”, am repetat clasa I…. Dar a fost frumos! Zic „aiurea” în sensul că a fost în stilul meu, că n-a fost „controlabilă”. Am fost un rebel, dar nu încăpățânat. Eram tot timpul flexibil și cred că asta m-a ajutat foarte mult în viață.

Ați simțit vreodată lipsa familiei aceleia tradiționale?

Da, am simțit. Poate că și din cauza aceasta am făcut tot posibilul să compensez cumva prin muzică, am făcut tot ce am putut ca să acopăr niște goluri care cred că apar în viața multora. Nu știu însă câți au bunăvoința să povestească sincer despre viața lor, dar eu recunosc. Mi-a lipsit.

Și totuși și dvs sunteți acum departe de Alexander…

Da… Fiecare își face viața lui mai departe, fiecare are nevoie sau nu de sfaturi… Trăim într-o lume în care trebuie să fim înțelegători, să lăsăm pe fiecare să-și îndeplinească dorința vieții lui, chiar dacă nu e bună.

Dar dorințele dvs, proiectele, cum se vor materializa ele în viitorul apropiat?

Nu știu. Eu lucrez și mental pentru întreținerea unui proiect la care țin foarte mult. E ca o rugăciune veșnică. Dar simt că energiile din jurul meu nu îl susțin; el nu se va materializa încă. O să mai dureze…

La cartea despre care ați spus mai demult că vă gândiți să o scrieți ați început să lucrați?

Nu. Nu am ajuns încă la starea aceea. Îți trebuie o anumită încărcătură. În momentul în care în jurul tău există un mare semn de întrebare, foarte multă goliciune, sărăcie, oameni necăjiți, e greu; eu simt toate astea. E un amalgam de senzorial, de energii foarte schimbătoare. Sunt foarte puțini cei care văd lucrurile altfel și cred eu că ei nici măcar nu sunt la butoanele principale, la manivelele care să schimbe macazul. Eu de asta îmi fac griji. Că oamenii care ar putea face ceva nu sunt acolo unde ar trebui să fie. Vom vedea…

Deci, pentru carte va trebui să mai așteptăm… Totuși, când se va materializa, ea va fi una biografică?

Nu, nu. Va lua o formă romanțată, SF puțin, cu personaje fictive dar care să te trimită poate cu gândul la cine și cum… Și aș vrea să poate fi citită de oricine, nu numai de oamenii care știu povestea vieții mele. Asta ar fi interesant.

Atunci să sperăm că veți putea „aduna” toată energia aceasta de care aveți nevoie…

Nu! Să reușim să ne adunăm cu toții, să putem crea o unitate a unei loje care să se numească OMENIA.