LA MULȚI ANI, 2016! Oamenii care făceau Revelioanele de altădată. „Ai fi fost în stare să dai tu bani ca să apari”

„Cum te cheamă? Zgăbearță Iftode. De unde ești? Din Văscăuți. Ce e tac-tu? Cârciumar”. Acesta a fost replica din ”’Doi vulpoi”” cu care Vasile Muraru a dat lovitura într-o noapte de Revelion. „A avut un mare impact după difuzare. Îmi amintesc că trebuia să plec cu trenul la soția mea și nu am reușit să mă urc. Mă cunoștea toată lumea în gară la Târgoviște. Făcusem șapte filme, dar nu au avut succesul acestei replici. Totul era controlat, dar avea și o oarecare calitate. Astăzi sunt alte posibilități de distracție, dar atunci era o sărbătoare pentru români, care petreceau altfel, nu se întâlneau la o masă să butoneze telefoanele, iar Ceaușescu nu s-a jucat cu Revelionul, nu l-a oprit”, își amintește, cu nostalgie, Vasile Muraru.

„Eram fericiți că eram selecționați, noi fiind tineri în perioada aceea. Era plăcut să te întâlnești cu acei oameni, să ai posibilitatea să fii în replică cu foștii tăi profesori”, spune și Alexandru Arșinel, care a avut șansa să trăiască pe viu mirajul câtorva nopți. „Veneam după amiază, pe la 12.00, mai repetam și la 20.00 începea Revelionul, până la 06.00 așteptai să intri. Țin minte că odată urma să cânt cu formația lui Sile Dinicu, In ginocchio da te, și îmi venea rândul dimineața. Stăteam acolo, repetam cuvintele, dar m-am așezat pe o scară și am adormit. La un moment aud: Arșinel!, Arșinel! Am intrat ”beat” în scenă, nu știam unde sunt, noroc că a bătut cineva dintr-o tobă, m-am trezit la realitate și mi-am făcut numărul. Eram tare fericit, mă vedea mama, mă vedea tata, prietenii. Pentru noi TVR însemna o răsplată, te băteai să ajungi un actor cât de cât cunoscut ca să prinzi o dată pe an o intrare la TVR”, povestește actorul.

„La un astfel de Revelion i s-au lipit ochii soțului meu de ecran. M-a remarcat într-un grup de olteni, așa ne-a adus viața împreună”, își aduce aminte și Maria Dragomiroiu..

Pregătirile pentru noaptea de gală debutau, de cele mai multe ori, la începutul toamnei, iar realizatorii erau aceiași în fiecare an. „Ei comandau compozitorilor și umoriștilor talentați din perioada aceea o serie de materiale. Știu că Dan Mihăescu îi scria lui Toma Caragiu momentele acelea delicioase”, își amintește Corina Chiriac. Artista crede că Revelionul românesc de atunci nu era cu nimic mai prejos decât cel francez sau cehoslovac, pentru că TVR era atunci o industrie care funcționa foarte bine, iar legea divertismentului era universală.

Revelioanele din acele timpuri încercate aveau o anume strălucire, dar în spatele lor se ascundea o muncă titanică. Materialele care urmau să rupă gura târgului în noaptea cea mare erau gata în câteva săptămâni, în prealabil treceau printr-o comisie de viză, iar în luna octombrie începeau înregistrările. Timp de două săptămâni se muncea zi lumină, iar totul trebuia să meargă brici. „Știu că uneori filmam noaptea, după ora 02.00. Ne adunam, eram cuminți, nu spuneam nimic, ne integram în atmosfera aceea de lucru și ne făceam treaba”, explică Mihai Constantinescu. Când vine vorba de cenzură, solistul nu crede că Ceaușescu era marea problemă la vremea aia: ”’Existau micii cățeluși care se temeau pentru locul lor de muncă. Mai târziu, Elena se uita și scotea anumite lucruri care nu-i plăceau””.

Song, în blugi și cu ii

Grupul Song era o pată de culoare în vremea Revelioanelor ceaușiste. Acei frumoși nebuni reușeau să aducă un suflu nou, să facă dintr-o perioadă tristă una efervescentă, să împrăștie speranță. 

„Știu că eram favorizați de Tudor Vornicu. Dacă ceilalți se loveau de anumite rigori în ceeea ce privește vestimentația, noi echilibram balanța. Cântam în blugi și ii. Petreceam multe ore pe platou, dar aveam și multe piese care trebuiau filmate altfel”, mărturisește pentru Gândul Ducu Bertzi. Amintirile cu Ioan Luchian Mihalea sunt însă de neprețuit: „Pentru el erau importante repetițiile. Era ca la fotbal, nu puteai să fii vedetă, dar să nu te duci la antrenament. Țin minte că după ce ne făceam programul mergeam să mâncăm spaghete, iar cele mai bune erau la Athenee Palace, așa că ne urcam în autobuzul care ne lua de la Casa Scântei, lumea era posomorâtă, cenușie, dar noi începeam să le cântăm colinde și atmosfera se lumina. Eram fericiți că reușeam să-i facem pe ceilalți fericiți”. Ducu Bertzi crede că românii aveau mai multă nevoie de artiști în acele vremuri: „Toate sălile erau reci, neîncălzite, se mai oprea și curentul în timpul spectacolului, dar oamenii stăteau cu mânuși în mână și aplaudau”.

Filimoane, Filimoane

Scheciuri, muzică populară, ușoară, romanțe, acestea erau deliciile care îi țintuiau pe telespectatori în fața televizoarelor în cea mai lungă noapte dintre ani. Lumea iubea umorul, dorea să râdă cu poftă, să simtă, măcar pentru o seară, fericirea aceea, pe care o primea cu porția.

Arșinel își amintește că la unul dintre Revelioane a încercat și un rol de travesti. „El a apărut în programul nostru întâmplător. Cu noi în spectacol era pe atunci și Margareta Pâslaru, așa că Veselovschi și Puiu Maximilian i-au propus un cântec care avea o nuanță lăutărească, dar ea a zis că nu o prinde. Cântecul se numea ”Filimoane” și trebuia cântat de o femeie. Eu am început să-l cânt în falset și m-am gândit să-l fac travesti. Am avut un succes imens. La un an după Revoluție am fost în Australia și jumătate din sală avea caseta cu tot Revelionul imprimat, se vindea foarte bine pe atunci, și toți îmi cântau Filimoane, Filimoane”, spune actorul.

Sume modice pentru artiști

Revelionul era ca o mană cerească pentru artiști, nu îi îmbogățea, dar le pietruia cariera și îi ajuta să prindă și alte contracte avantajoase. „Astăzi, artiștii care sunt în vogă au prețuri astronomice, noi mergeam pe sume modice, pe nimic, pentru că alea erau vremurile”, spune Mihai Constantinescu.

Corina Chiriac știe că artiștii erau plătiți conform atestatului pe care îl dețineau. „Existau trei grade: 3, 2 și 1, care era cel mai bun. În general, la preț conta și numărul de apariții. Jean Constantin, Dem Rădulescu primeau sume mai mari. Pentru noi nu era important câștigul, cât onoarea de a fi văzut în acea noapte într-o companie ideală, lucru care îți asigura o continuitate a celebrității tale. Dacă nu erai văzut la Revelion, mulți se întrebau dacă nu cumva ai căzut în dizgrație și nu vei mai fi difuzat, și asta era o catastrofă”, mărturisește cântăreața.

„Erau bani buni, dar ai fi fost în stare să dai tu bani ca să apari. Noi făceam, de exemplu, radio aproape în fiecare zi. Era ”Unda veselă” a lui nea Vova, un celebru realizator, și dimineața, la ora 08.00, eram acolo. Mă grăbeam să ajung cu zece minute mai devreme și să prind nu loc sub scară, acolo era un podium unde te puteai întinde până îți venea rândul, iar noi veneam ori de la o repetiție, ori de la barul unde lucram. De obicei, planul ni se dădea peste cap, Bibanul (Dem Rădulescu) ajungea primul. Aveam trei, patru emisiuni și ne veneau cam 35-40 de lei pe săptămână, dar ne plăteam curentul, căldura, un kg de carne”, povestește Alexandru Arșinel pentru Gândul.

Ce-o să fie, ce-o să fie?

După Revoluție, Vasile Muraru începe o serie de Revelioane alături de Nae Lăzărescu. Se întrec în replici spumoase, în cuplete care fac istorie, așa că reușesc rapid să câștige bătălia cu ratingul. „Ce-o să fie, ce-o să fie?’ a fost foarte bine primit de public. Pentru că apăream îmbrăcați în călugări, Patriarhul a vrut să ne excomunice, dar ne-a luat cineva apărarea în Sinod. I-a zis: >. După acest episod am plecat într-un turneu în Spania și viața a făcut să nimerim la masă cu mai multi preoți care făcuseră Facultatea de Teologie la Cluj Napoca. Mi-au mărturisit că au făcut și ei o brigadă artistică cu ”Ce-o să fie, ce-o să fie?” și puțin a lipsit să nu fie dați afară din facultate. În această seară, Vasile Muraru promite să ne scoale din ”’boală și din morți”” cu alte replici fabuloase. Actorul o va avea alături pe Valentina Fătu, colega sa de scenă de la Teatrul Constantin Tănase.

UN MATERIAL REALIZAT DE SIMONA TUDORACHE