Locul în care bucuriile costă opt lei, iar oamenii fără posibilități le primesc gratis – FOTO

Fitoceainăria Santhe, deschisă de câteva luni de Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București (DGASMB), a apărut din dorința de a asigura locuri de muncă pentru persoane cărora nu li se mai dădeau șanse prea mari pe piața muncii. Și-a atins rapid acest scop, pentru că oricine intră acolo este servit cu amabilitate, exact cum prevăd manualele, de cele două doamne trecute de 45 de ani pe care toți angajatorii evitau să le angajeze, de femeia care își crește singură cei doi copii mici și care nu poate lucra decât în prima parte a zilei, de tânărul care și-a petrecut copilăria într-un centru sau de un altul care are mici dizabilități.

Dincolo de faptul că ceainăria poate concura fără probleme cu orice local de profil din București, toate produsele achiziționate au același preț, respectiv opt lei, indiferent că vrei să bei un ceai, o cafea sau o limonadă, sau dacă vrei să încerci torturile și prăjiturile făcute de alte persoane defavorizate, în cadrul unei alte afaceri de economie socială, firma de catering și de cofetărie 292 Catering, denumită astfel după Legea 292 a asistenței sociale.

Mediafax Foto: Marius Dumbrăveanu

De o săptămână, Fitoceanăria Santhe a preluat conceptul „cafea în aștepare”. Ideea i-a venit directorului DGASMB, Cosmina Simiean-Nicolescu, după ce angajații din ceainărie s-au confruntat de mai multe ori cu persoane vârstnice sau oameni ai străzii care deschideau ușa și se opreau în prag, pentru că nu aveau bani să achiziționeze ceva.

„Programul «Cafea în așteptare» este un program care a început în România de câțiva ani. El, inițial, a plecat din Italia, din Napoli, unde a fost inventat un sistem prin care atunci când îți comanzi într-un local public o cafea, o limonadă, un suc sau o apă, poți să plătești încă un produs de același fel, menționând că produsul tău va rămâne în așteptare. Acest lucru înseamnă că orice persoană care intră în localul respectiv poate să beneficieze gratuit de acel produs pe care tu l-ai plătit. Cel mai probabil, nu vei cunoaște niciodată persoana care consumă cafeaua pe care tu ai plătit-o, însă este un gest drăguț pe care îl poți face pentru seamănul tău. Nu este vorba aici despre faptul că acea cafea poate fi băută de, să zicem, persoane defavorizate. Oricăruia dintre noi ni se poate întâmpla în anumite momente ale existenței noastre să rămânem fără bani de o cafea. Ea nu este un produs de strictă necesitate, dar totuși ne face plăcere să o bem și atunci putem încerca în multe localuri din București, inclusiv în ceainăria Santhe, să întrebăm dacă există o cafea în așteptare, care să fi fost plătită de altcineva și care își așteaptă băutorul. Noi încercăm să afișăm și să facem public în fiecare zi numărul de cafele pe care le avem în așteptare. Cafeaua este termenul generic, fie că este vorba de o limonadă, de o prăjiturică sau de un alt produs de tip cafenea”, a explicat directorul DGASMB, încurajând oamenii să intre și să ceară dacă sunt în imposibilitatea de a-și achiziționa singuri.

Mediafax Foto: Marius Dumbrăveanu

Ea a precizat că în prima săptămână, cei care s-au bucurat de cafelele în așteptare, plătite de clienți, au fost foști oameni ai străzii din centrele municipalității sau persoane care treceau prin zonă și au intrat să întrebe ce este cafeaua în așteptare.

Vineri la prânz, atmosfera din ceainărie era întreținută cu râsete zgomotoase de vreo cinci pensionari. Locuiesc cu toții în Centrul Social de Urgență pentru Persoanele fără Adăpost și au venit să petreacă ceva timp în afara centrului, neștiind că pot profita și de câte o „cafea în așteptare”.

Cel mai guraliv dintre ei, Alexandru Bâla, are 68 de ani și o generozitate de neegalat în a face complimente.

„E un mare gălăgios, afemeiat și îi place «apa albă»”, îl descrie, în glumă, unul dintre colegii cu care își servea cafeaua.

Mediafax Foto: Marius Dumbrăveanu

Pe același ton vesel și zgomotos, Alexandru Bâla începe să povestească că de trei ani locuiește în adăpostul din strada Pallady, chiar dacă are doi copii, de 46 și de 49 de ani.

„Am doi copii, care mă iubesc atât de mult că stau la Pallady”, spune, cu aceeași vervă, bărbatul.

A lucrat ca taximetrist timp de 32 de ani, dar și ca sudor și a rămas pe drumuri după ce cea de-a doua soție a sa a murit într-un accident, iar cei doi copii ai săi, pe care îi are din prima căsătorie, au refuzat să mai audă de el.

„Când am avut, le-am dat foarte mulți bani, iar acum nu mă caută. Am încercat să dau și interviuri pe la televiziuni în ideea că mă văd copiii mei și măcar îmi vor da un telefon să mă întrebe ce fac. Dar să vă spună ei (colegii de la adăpost – n.r.) de câte ori îi sun și nu îmi răspund niciodată. Mă doare, dar ce să fac? Am un nepot de 18 ani și o neopoată de 15 ani, dar, din cauza copiilor mei, nici măcar nu pot să îi văd. Eu, dacă mor mâine, nu îmi pare rău. Consider că viața e scurtă, dar e plăcută”, trage el concluzia.

Cu o forță a cărei sursă e imposibil de ghicit, omul se îmbărbătează spunându-și că, în ciuda absenței familiei, totuși nu e singur.

„Nu pot spune că am rămas al nimănui, că sunt al doamnei directoare (Cosmina Simiean-Nicolescu – n.r.) și al celor de la centru. Dacă nu erau ei, dormeam și acum pe o bancă”, spune bărbatul.

Istoria sa aproape că se repetă și în cazul colegului său, Ion Bădescu.

Și el are doi copii, un băiat și o fată, din două căsnicii, dar din cauza unor divergențe nu a mai vorbit cu nici unul dintre ei de 12 ani. Este de un an în afăpostul din Pallady, iar ceilalți 11 ani care s-au scurs de la întreruperea legăturilor cu copiii săi și i-a petrecut în „subsoluri, scări de bloc sau pe bănci din parcuri”.

Mediafax Foto: Marius Dumbrăveanu

„Ultima dată am stat lângă Cimitirul Militar. Eram foarte mulți în niște catacombe. Strângeam PET-uri și doze ca să supraviețuiesc. Hainele noastre erau curate, dar miroseau a fum și, de fiecare dată când urcam într-un autobuz, oamenii întorceau capetele și se uitau după noi. Anul trecut am luat hotărârea să pun capăt vieții pe stradă pentru că nu mai puteam. I-am căutat pe cei de la Pallady, dar credeam că nu o să rezist, pentru că eram mai libertin”, povestește el.

Ion Bădescu a lucrat ca sudor pe șantier, apoi ca agent de pază, iar de șapte ani este pensionat pe caz de boală.

Drenscko Victorio-Lucius, al treilea beneficiar al „cafelei în așteptare”, are și el o grămadă de povești în spate. Primul lucru pe care ți-l spune este că are trei naționalități: „român, sârb și un pic grec”. Spune că s-a născut în anul 1950 pe fosta insulă Ada Kaleh, între Turnu Severin și Iugoslavia și, dacă ai chef să-l asculți, îți povestește chiar și despre bunicul ucis de ruși sau despre perioada în care a lucrat cu Miron Cozma.

A lucrat în diverse locuri de-a lungul timpului și a făcut chiar și Școala de pompieri profesioniști angajați civil, după absolvirea căreia a lucrat ca salvator la metrou.

A rămas pe drumuri după ce i-a murit soția și se judecă cu statul pentru două proprietăți pe care le deține. La fel ca ceilalți, are copii. Trei la număr: o fată care locuiește în Japonia, un băiat în Spania și un altul în Portugalia.

Nu vrea să le ceară ajutorul pentru că, spune el, vrea să lupte de unul singur.

„Lupt de unul singur, că dacă lupt singur sunt mereu pe primul loc”, explică bărbatul râzând.

Știe toate locurile din București în care se adăpostesc oamenii străzii și povestește despre acest fenomen ca despre ceva fascinant. Nevoile l-au învățat să se descurce chiar și în cele mai dificile situații și spune mândru că a avut abilitățile necesare pentru a convinge oamenii că merită o șansă.

„Am o pensie de 585 de lei. Nu poți să trăiești cu banii ăștia. Mai muncesc pe la biserici, ajut la pregătit masa pentru pomeniri. Nu bag mâna în buzunar. Mai bine sărac și curat. Și acum vreau să muncesc și de luna viitoare sper să fac cursuri de mediator. Aș vrea să fiu mediator într-un cămin de bătrâni”, explică omul, spunând că știe exact ce trebuie să facă: „Trebuie să vorbești cu oamenii, să fii calm și să le asculți necazurile, pentru că și ei au nevoie de un umăr pe care să se plângă. Și eu am trecut prin lucrurile astea. Trebuie să fii maleabil, iar eu sunt maleabil. Iar cu el (cu Alexandru Bâla – n.r.) sunt maleabil până la Dumnezeu”, concluzionează el, stârnind răsul tuturor.

Mediafax Foto: Marius Dumbrăveanu

Pe lângă „cafeaua în așteptare”, ei au fost invitați să încerce și „prăjiturica socială”, un produs nou pe piața românească, importat din Marea Britanie, dezvoltat în România de persoanele defavorizate care lucrează la 292 Catering și comercializat în cadrul ceainăriei din această săptămână. Practic, rețeta „prăjiturii sociale” a fost dezvoltată de ei, au testat-o și au pus-o în vânzare. Este un biscuite în trei variante, simplu, cu cacao sau cu migdale și semințe, ambalat individual, costă un leu și toți banii obținuți din vânzarea acestui produs se întorc în afacerea de economie socială pentru a crea și mai multe locuri de muncă destinate persoanelor defavorizate.

Cei trei bărbați din ceainărie nu vor ști niciodată cine sunt oamenii care au plătit pentru ei „cafeaua în așteptare”, dar au savurat din plin ora petrecută în locul cochet din centrul Bucureștiului, depănând amintiri din viața lor petrecută pe străzi, sau în familii, ori dezbătând subiecte politice, la fel cum nici cei care au plătit nu vor ști că gestul lor a transformat atât de frumos dimineața banală a unor bărbați adăpostiți într-un centru pentru persoane fără locuință.

„Cafeau în așteptare” este, în final, un transfer de bucurie de la cei care vor să facă un gest frumos către cei pentru care ieșitul la o cafea a devenit un lucru greu de obținut, fie că sunt oameni ai străzii, bătrâni, oameni fără ocupație sau tineri care nu și-ar permite altfel să își invite prietenele la o cafea.

(Serviciul Foto al MEDIAFAX vă pune la dispoziție imagini)