Maia Morgenstern, despre ce înseamnă să fii FEMEIE DE CARIERĂ și MAMĂ ÎMPLINITĂ: Puterea mea stă în VULNERABILITATEA mea/ Familia înseamnă PARATRĂZNETUL meu, POVARA mea…

„Libertatea înseamnă pentru mine … efortul permanent de a nu deveni ceea ce nu-mi place. Puterea mea înseamnă .. acceptarea tuturor anotimpurilor mele ca femeie… Nu uit niciodată, cât am fost de iubită, cât iubesc la rândul meu pe cei pe care îi iubesc!”

Despre România, Maia Morgenstern a spus: „Este locul unde exist, unde trăiesc, este locul pe care îl respect, unde îmi câștig pâinea, unde îmi visez visurile, unde mi-am crescut copiii, este țara căreia îi sunt profund loaială și credincioasă și e locul unde mi-am trăit bucuriile, mi-am plâns lacrimile și sunt cetățean al României! Pentru mine ca evreică, provenind dintr-o familie evreiască, nu-i puțin lucru!”

Redăm integral interviul acordat agenției Mediafax și Gândul.info de Maia Morgenstern:

Reporter: În ce stă puterea dumneavoastră ca artist?

Maia Morgenstern: Oh, asta este o întrebare tare grea, pentru care trebuie să vă mulțumesc. Poate că nu am soluții, nu am verdicte, nu am răspunsuri la toate întrebările, totul începe cu „poate că”, și pentru că stăm de vorbă astăzi și nu în altă zi, am să vă spun ce cred astăzi, ce simt acum. Iar acum cred că poate că puterea mea stă în vulnerabilitatea mea, poate că puterea mea stă în fragilitatea mea, poate că puterea mea constă sau stă tocmai în întrebările pe care mi le pun în permanență, le pun conștiinței mele, le pun conștienței mele, le pun ființei mele în permanentă dezvoltare, cred eu, poate și disoluție, mi-e teamă mie. Puterea mea nu e întotdeauna putere. Puterea înseamnă că și obosesc uneori, puterea înseamnă că mă și recompun sau încerc, din propria cenușă, din așteptările celorlalți de la mine, din nădejdea pe care și-o pun cei foarte apropiați, din pânda celor mai puțin apropiați sau mai puțin prieteni, din astea se compune. Puterea mea!

Reporter: În ce stă puterea dumneavoastră ca femeie?

Maia Morgenstern: Nu știu dacă nu cumva am și răspuns la întrebarea asta. Hm…Puterea…Ba nu, nu, nu! Cred că pur și simplu mi-era teamă de întrebarea aceasta și am încercat să alunec, să patinez pe lângă răspuns. Puterea mea ca femeie stă în grija pe care o port celor foarte apropiați, copiilor mei, grija pe care o port, o am, pentru copii mei. Puterea mea ca femeie stă și în spaimele ce mă bântuie, în întrebările pe care mi le pun în legătură cu ființa copiilor mei, existența lor, starea lor de sănătate, bucuriile lor, idealurile lor, derapajele lor, așteptările pe care le am eu ca părinte, ca mamă de la ei. Și nu întotdeauna e în regulă că funcționează așa, îmi dau seama că transfer asupra lor, nu de puține ori și nu sunt prea mândră de lucrul acesta, propriile visuri, propriile ambiții, unele realizate, altele nu, unele realizabile, altele nu. Eu știu? Că uneori se întâmplă să le transfer și, iarăși, nu sunt mândră de asta, transfer asupra copiilor mei aspirațiile sau dorința ca ei să nu facă, să nu reproducă greșelile pe care…să nu facă aceleași greșeli pe care le-am făcut eu…Oare asta e putere? Da, cred că asta e puterea mea ca femeie. …Și asta, nu numai asta!

Cred că sunt nedreaptă dând un răspuns, reducând totul numai la asta, dar cred că este o componentă esențială a ceea ce consider că-i puterea mea ca femeie. Nu numai în asta. Puterea mea, ca femeie, poate să însemne, și înseamnă dacă vreți, acceptarea tuturor anotimpurilor mele ca femeie, pe care le vizitez, le revizitez, uneori le alung, alteori….amintirile vreau să spun, alteori le deschid larg ușa pentru a le lăsa să se înstăpânească și să funcționeze ca amintiri. Amintirile să devină dominatoare și dominante asupra imperiului ființei mele, pe care îl iau iau în stăpânire, vorbesc de amintiri, și-și fac de cap. Un timp. După care noaptea, în general noaptea, seara…. Chiar ieri, priveam un vraf de fotografii, o valiză de fotografii, puse alandala, în mod aleatoriu, nearanjate, și, mă rog, unele dintre ele nu sunt în stare, în condiție foarte bună, la unele, cum era pe vremea mea, filmul developat, nedevelopat, așa, o peliculă, și o priveam la lumina veiozei, o lumină puternică, sigur că imaginile sunt foarte mici, cum vă puteți închipui, filmul pur și simplu, și lăsam amintirile și imaginile să crească în imaginația mea, în sufletul meu, în mintea mea, și lăsam amintirile să mă ia în stăpânire.

Cred că și în asta stă puterea mea. Sunt amintiri plăcute și amintiri neplăcute, sunt fragmente de viață, și am să folosesc termenul „puzzle”, nu pentru că e la modă, ci pentru că amintirile mele nu sunt aranjate, și memoriile mele nu sunt aranjate într-o ordine de acum bine stabilită și, nu…sunt amestecate, cum sunt și fotografiile mele, nearanjate, și uneori fac efortul să le îmbin așa cum faci când te ocupi de un joc de puzzle, și când erau copii mici mă ocupam mai mult de jocul de puzzle, acum mai puțin, acum mai curând șahul constituie una din preocupările mele … și las acest puzzle să se creeze, să se aranjeze, uneori cu efort din partea mea, uneori cu ajutorul meu conștient, alteori pur și simplu lucrurile se cer unele pe altele și apoi, ca în jocul cu mărgelele de sticlă, se risipesc toate și … și, uite, venim într-un cotidian, într-o realitate, pe care n-aș numi-o banală deloc. Deloc.

Reporter: În ce stă libertatea dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Necesitatea înțeleasă? Ei, să… nu, da, nu, uneori așa e, uneori, de cele mai multe ori, mintea mă ajută sau fac eforturi în a înțelege că trebuie să procedez într-un fel sau altul pentru că asta înseamnă binele în acel moment. Câteodată am dreptate, câteodată greșesc. Câteodată revolta folosește, altă dată este expresia neputinței. Libertatea poate să însemne pentru mine și conștiența, efortul permanent de a nu deveni ceea ce nu-mi place, de a nu răspunde cu aceeași monedă evenimentelor, lucrurilor, situațiilor care-mi displac profund sau mai ales care mă rănesc. E un efort de voință. Nu întotdeauna îmi reușește, dar asta este o preocupare permanentă. A nu deveni ceea ce nu îmi place.

Reporter: În ce stă frumusețea dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Oh, și aici e foarte simplu! Nu e simplu deloc! Atunci când eram foarte mică…nu eram foarte mică…eram așa la pragul despărțirii de copilărie, în pragul adolescenței, nu știu ce, tata mi-a spus: „Nu ești frumoasă. Încearcă să fii deșteaptă, încearcă să fii inteligentă” și, în orice caz, efortul este să-ți… efortul ar trebui să fie de a-ți lărgi orizontul cultural. A citi, a trece prin filtrul minții tale. Și asta îmi era de mare folos. Îmi erau foarte folositoare discuțiile, dialogurile permanente pe care le aveam cu tatăl meu, ce deschideau ușa unei conversații libere și deschise. Nu trebuia, preocuparea lui nu era de a-mi forma mie o opinie, așa e bine, așa trebuie să citești, așa trebuie să gândești, asta e cheia unei lecturi sau a unei idei filosofice, sau mai știu eu ce. Biblioteca era deschisă, biblioteca noastră, biblioteca părinților mei arăta în felul următor: niște rafturi, niște rafturi dispuse de-a lungul tuturor pereților casei, în care se înghesuiau cărți. Cărți, cărți, cărți.

La început era ceva înspăimântător pentru că eram foarte mică, era de necuprins, mi se părea că o să se prăvălească toate peste mine, și apoi, când am înțeles și am prins curaj să am acces, să le ating, întâi să le rup, am rupt multe cărți, cred că eram geloasă, pentru că tatăl meu și mama mea citeau tot timpul și scriau, și asta consideram că e un timp și atenție ce mi s-ar fi cuvenit și era acordată altcuiva, altor obiecte, ființe, preocupări, când am început să mă împrietenesc cu cărțile alfel, le citeam în felul meu. Țin minte că Dostoievski l-am citit ca pe un roman polițist, „Crimă și pedeapsă”, și l-a amuzat foarte tare discuția. Discutam cu tata, nu pentru că mă controla, nu aveam sentimentul că el verifică ce am citit, cum am citit, cât am citit și ce am înțeles, ci pur și simplu era un partener de discuție și cartea devenea un subiect de discuție. Doi parteneri absolut egali, și atunci cum necum, cu timpul, lucrurile s-au așezat.

Reporter: Dacă v-ați întâlni cu dumneavoastră, cea de la 15 ani, adolescenta, ea ar fi mulțumită de dumneavoastră? Îi mai datorați ceva?

Maia Morgestern: În permanență îi datorez ceva adolescentei de 15 ani pe care nu am știut să o iubesc destul și să-i fiu suficient de prietenă atunci când aveam 15 ani. O judecam prea aspru, mă judecam prea aspru și cred că nu m-am vindecat nici acum de meteahna asta. Îi datorez prietenie și înțelegere adolescentei Maia de 15 ani. Iar adolescenta Maia de 15 ani ce i-ar spune Maiei, acestei Maia de 57 de ani: „Bine! Da”, acum poți să te iubești mai mult? Poți să-ți fii….Am înțeles, la 15 ani nu ai știut, nu știu ce. E în regulă. Dar acum, la 57 de ani, ai putea?” Cred că asta i-ar spune Maia de 15 ani Maiei de 57 de ani. Și Maia, cea de 57 de ani, îi datorează mult, foarte mult, și atunci, în orice caz, ce ar putea să facă acum Maia de 57 de ani pentru Maia de 15 ani, să o reviziteze, să stea de vorbă cu ea, să-și amintească vorbele, trăirile, emoțiile, să și-o amintească, să nu o uite pe Maia de 15 ani. Asta îi datorează Maia de 57.

Reporter: Cât din cea care sunteți acum este rezultatul greșelilor pe care le-ați făcut?

Maia Morgenstern: Tot! Tot ce sunt acum este un rezultat al opțiunilor mele, al derapajelor mele, al intuiției mele pe care am ascultat-o sau n-am ascultat-o. Tot ce sunt acum este rodul educației pe care am primit-o, de care am făcut sau nu abstracție la un moment dat, cu care m-am luptat, cu rigorile impuse de părinții mei, cu principiile, cu felul de a fi, sau de a nu fi al părinților mei, al familiei mele, cu moduri de comportament pe care le-am adoptat, le-am abandonat, am revenit. Totul este rezultatul a ceea ce am primit, a ceea ce am refuzat, a ceea ce am dobândit, a ceea ce am inventat sau a ceea ce am cizelat, ceea ce am șlefuit în mine.

Reporter: Ce considerați că este extraordinar în viața dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Fiecare zi. Fiecare zi. Faptul că mă trezesc, că mă gândesc, că îmi propun lucruri, că mă amuz, că am umor, că am autoironie, cred că ăsta este un lucru extraordinar în viața mea, și că atunci când pun capul pe pernă seara mulțumesc soartei, destinului și, în general, tuturor factorilor, oameni, întâmplări, concurs de împrejurări care au făcut posibil ca lucrul acesta să existe: viața mea de acum. Cu împlinirile, cu suișurile, cu coborâșurile ei. Viața mea. Existența mea.

Reporter: Care a fost miracolul vieții dumneavoastră, în caz că a existat unul?

Maia Morgenstern: Nașterea copiilor mei au fost câteva din miracolele care au marcat existența mea. Mai sunt…miracoluțe…mai mici, mai mari. Bucurii mărunte și bucurii mari. Vorbiți de miracole. Voi vorbi acum despre nașterea copiilor mei. Acestea sunt miracolele vieții mele…

Reporter: Care sunt cele mai mari șanse pe care le-ați primit de la viață?

Maia Morgenstern: Întâlnirile, absolut miraculoase, cu oameni care au marcat destinul meu artistic, destinul meu profesional, dar și existența mea, ființa mea, drumul vieții mele. Și faptul că, de cele mai multe ori am fost conștientă, de faptul că trăiesc un moment important, întâlnirea cu un om important, conștiența faptului….mi-a fost clar că trăiesc un moment extrem de important, bun sau rău, sau pur și simplu dificil, o povară imensă pe care o am de dus. Am să dau acum un exemplu așa cum a venit în mintea mea, nu pentru că ar avea o importanță, subliniez, nu pentru că ar avea o importanță mai mare sau mai mică, sau nu așa cuantific decât de alte evenimente, întâlniri, nu am termometru nici metru-etalon să măsor care e mai important, care e mai puțin important, care are o pondere mai mare sau mai mică, nu așa.

Nu așa, pentru că aș putea să vă povestesc multe, câteva întâlniri formidabile sau întâmplări sau clipe sau momente sau respirații pe care le-ați putea considera dumneavoastră sau cei care ne urmăresc….ce să spun, stai în troleibuz și respiri o dată nu știu cum și se eliberează, se luminează, de despovărează ceva între umerii mei….Bine, nu am să vorbesc despre asta pentru că sunt lucruri mult prea personale și nu aș găsi acum cuvintele pentru a vă convinge. Voi vorbi acum despre cum, ce s-a întâmplat în momentul când am făcut filmul „The Passion of Christ”, filmul domnului Mel Gibson, acum 16 ani. Mi-era limpede că e un moment extrem de important și că o să fie extrem de dificil, de greu. Și a fost! Intuiția mea a funcționat corect, filmul a fost iubit, adorat, hulit, prețuit, elogiat, blestemat în egală măsură. Iar eu am suportat toate consecințele și manifestările acestor, eu știu, sentimente, trăiri, apropieri, despărțiri de film ale oamenilor.

Reporter: Care a fost cea mai frumoasă zi pe care ați trăit-o în carieră? Cea care s-a lipit de suflet.

Maia Morgenstern: Ar fi nedrept pentru că au fost tare multe, și pentru că atunci spui: „Ah, clipă rămâi!”. A fost un moment acum, când am jucat spectacolul exact în ziua când s-au împlinit 25 de ani de existență pe scenă a spectacolului și rolului „Astă seară: Lola Blau”. 25 de ani am jucat pe scena Teatrului Evreiesc spectacolul, rolul, personajul Lola Blau, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau”. Am povestit, am dat interviuri despre acest spectacol 25 de ani! Ce s-a întâmplat în primul an, ce s-a întâmplat în al doilea an, ce am înțeles în anul 5 de joc Lola Blau, cum ….am avut așa, o revelațiune, spun cu oleacă de autoironie, în anul 15 de joc, cum între timp am făcut niște pauze că s-au născut niște copii, Cabiria, Isadora, apoi…în fine, și cum vine de se întâmplă 25 de ani de când un personaj trăiește pe scenă cu…, prin mine.

Reporter: Ce înseamnă familia pentru dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Păi, familia înseamnă rădăcinile mele, proiecțiile mele de viitor, speranțele mele, paratrăznetul meu, povara mea, dulceața mea, amintirile mele, duioșia mea, limanul meu, refugiul meu, dezertarea mea, contrazicerea mea, dezamăgirea mea, speranța mea, bucuria mea, odihna mea, neliniștea mea, prietena mea, oglinda mea…

Reporter: Ce a însemnat, în viața dumneavoastră, dragostea, iubirea?

Maia Morgenstern: Eh, și asta este o întrebare grea. Dacă vorbim despre iubirea necondiționată, cea pe care am primit-o din partea mamei mele, cea pe care o revărs și o resimt față de copii mei, pot vorbi la infinit despre asta, dar nu aș face decât să repet, cred că, aceleași lucruri și e….e un mister și nu aș tropăi atât de ușor peste aceste lucruri ce-mi sunt sprijin, repere, adăposturi, secrete, bârlogul unde mă retrag și-mi ling rănile și mă retrag. E sursa mea de încărcare a energiei atunci când îmi amintesc și-mi reamitesc ceea ce nu ar trebui să nu uit niciodată și, de fapt, nu uit niciodată cât am fost de iubită, cât iubesc la rândul meu pe cei pe care îi iubesc. La fel de prețios…nici nu știu cum aș…aș vrea să o formulez, nu aș vrea să folosesc cuvinte mari, nu aș vrea să vă șochez, însă bunăvoința și prietenia și înțelegerea îmi sunt la fel, la fel de prețioase, la fel de importante. Nu de puține ori amestecul…că se amestecă…nu se amestecă iubirea cu sentimentul de posesiune, cu gelozia, cu posesivitatea, posesivitate…sentimentul de proprietate sau mai știu eu ce. Când putem, când putem ști, cum putem decanta iubirea pură, cea îndelung răbdătoare și profund generoasă de alte și alte dimensiuni ale afectelor omenești, la fel de prezente, la fel de intense, deși unele parazitare, deși unele care-ți consumă degeaba energia.

Reporter: Ce ați pierdut și ce ați câștigat făcând această meserie? De actriță.

Maia Morgenstern: De pierdut, mi-e destul de clar că am pierdut timpul pe care s-ar fi cuvenit să-l acord copiilor mei, familiei mele, celor care m-au iubit și au avut nevoie, mare nevoie de mine, în special vorbesc de părinții mei aici….și am….am câștigat, nu știu, habar nu am ce am…ba, am habar. Cred că, asta simt, nu de puține ori, dragostea, respectul, prietenia multora, oamenilor ce m-au privit, ce mă cunosc ca artist. Ce mi se pare cel mai important acum, iarăși vorbesc de acum – poate dacă am fi vorbit mâine, peste 5 ani, acum 2 luni, cine știe care ar fi fost răspunsurile mele, nu cred că foarte diferite, dar cine știe? – ce mi se pare important și sunt profund recunoscătoare eu pentru lucrul acesta, este faptul că, nu de puține ori, declanșez în oameni nevoia de a se confesa, de a-și aminti, de a povesti, de a vorbi despre ei înșiși, într-un fel, de a răspunde vibrației cu propriile amintiri, sondând în propria existență, în propriul trecut.

Reporter: Care sunt cele mai mari realizări de până acum în profesie? Ce urmează?

Maia Morgenstern: Nu cred că eu se cuvine să răspund la întrebarea „Care sunt cele mai mari realizări în profesia mea” și, cu toate astea, o să încerc să răspund cu onestitate întrebării dumneavoastră. Faptul că am înțeles sau înțeleg sau, pe măsură ce trece timpul, știu, înțeleg, îmi dau seama, devin conștientă de faptul că efortul, abnegația, devotamentul – Vai, ce cuvinte folosesc! Pe astea le folosesc și nu o să folosesc altele, poate și altele – abnegația, seriozitatea, dăruirea, sunt esențiale, sunt importante și, de asemenea, conștiența faptului că a depinde în totalitate sau în prea mare măsură, de părerea, de impresia, de a atârna, de voluptatea, devine aproape o voluptate spaima: „Aoleu, ce-o să zică? Aoleu, cum o să fie perceput? Aoleu, ce-o să fie dacă fac asta? Ce-o să se zică dacă…?” …. Hm, îmi îndrept umerii, coloana vertebrală, devin conștientă de umbra pe care o lasă ființa mea pe pământ, metaforic vorbind, și văd ce am de făcut concret, ce am de construit, ce am de creat. Apoi….mi-e limpede că lucrurile astea s-au mai spus, le-am citit și au constituit nu de puține ori sprijin în hățișul de spaime ce mă bântuiau, spaime pe care le învățăm, nu ne naștem cu spaime, nu vorbesc în domeniul profesiei mele, meseriei mele, artei mele, existenței mele artistice. Învățăm, fir-ar să fie, să ne temem de…Și atunci, mi-a luat un timp, mi-a luat un timp să consum mai puțină energie, vreme, afect, bucurie de a trăi în a aștepta, într-o postură de apărare, părerile celorlalți. Las astea oleacă deoparte, nu total, că nici nu aș putea, și important este ce creez, ce construiesc. Clipă de clipă.

Reporter: Cum comentați mișcarea #MeToo care a zguduit Hollywood-ul și a înconjurat lumea?

Maia Morgenstern: A înconjurat lumea, a făcut un cerc și s-a stins. Despre asta este vorba. Despre viteza cu care s-a stins. Ăsta este singurul meu comentariu.

Reporter: În ultimii ani asistăm, nu numai în Uniunea Europeană, ci în întreaga lume, la evenimente care arată o creștere îngrijorătoare a intoleranței. Cum comentați intoleranța? Ați avut vreodată de suferit din acest motiv?

Maia Morgenstern: Intoleranța nu e un lucru nou și, dacă privim istoria mai veche, mai nouă, mai de demult sau mai de aproape, o să constatăm că de intoleranță am avut parte și a avut parte omenirea, și societatea și lumea, în toate epocile și în toate societățile și în toate orânduirile și pe toate continentele. Când eram mică și învățam la școală istorie, la un moment dat, prostuță, aoleu, dar Revoluția din Franța s-a întâmplat cam în același timp cu mișcările și cu evenimentele ce au zguduit America…Eh, ca să vezi! Da! Lucrurile nu se întâmplă numai acolo sau numai acolo, se întâmplă peste tot. Intoleranță a existat și va exista, din păcate, și…..ce putem să învățăm și ce avem de învățat, cu toată seriozitatea, privind în față și studiind istoria, deși ne place, deși nu ne place, la ce poate duce și unde poate să se termine o dovadă a intoleranței, a lipsei de deschidere și mai ales de cunoaștere? La marile nenorociri ale secolului XX. Și nu numai. Cred că ar trebui să învățăm cu mai multă seriozitate. Și nu scos din context. Ce s-a întâmplat și unde a dus lipsa de toleranță, lipsa de cunoaștere, clișeele, prejudecățile…marile crime ale umanității. În cele din urmă.

Reporter: Anul acesta se fac 30 de ani de la Revoluția din 1989. Cum comentați acești 30 de ani de libertate, cum îi percepeți?

Maia Morgenstern: Mergem într-o zonă în care eu am spus…politic, nu mă duc…

Reporter: Nu politic! Personal, omenește! Fără comentarii politice. Cum ați perceput personal acești ani. Ce au însemnat pentru dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Viața pe care am trăit-o. Acești ani au însemnat căutări, au însemnat multe bucurii, multe dezamăgiri, multe lucruri pe care nu le înțeleg, spaime, nemulțumiri, dar îmi rezerv dreptul de a privi dincolo de aparențe, dincolo de ce a la modă a se spune într-un moment sau altul. Mă gândesc care sunt cauzele și consecințele pentru care trăiesc, trăim într-un fel sau altul, pentru ce luăm o decizie sau alta, de ce suntem influențați sau nu, de lipsa de cunoaștere, de felul în care ne molipsim unul pe altul de sloganuri ce dau bine într-un grup sau altul. Și atunci, lucrurile pe care le cunosc, și cunosc destul de puține, le pun cap la cap și ….deși mi-e limpede că nu de puține ori mă confrunt cu sindromul sau fenomenul, sau cum vreți să-i spuneți, Cassandra. Când mi se pare că un lucru sau altul, că o să se întâmple așa sau așa …nu aș putea să demonstrez cum știu și nici măcar nu aș avea răbdarea sau înțelepciunea să zic: „Ok, nu mă credeți, nu mă înțelegeți ce spun, nu-i nimic!” Nici măcar, mi-e limpede, nu încerc vreun sentiment de satisfacție când intuiția mea funcționează corect…așa …Anii aceștia, 30 de ani, au însemnat multe momente de bucurie, de afirmare și de satisfacție în domeniul meu, în profesiunea mea. Au fost și momente de dezamăgire, au fost și cazuri în care m-am confruntat și eu, și nu numai eu, cu fenomene de tipul „hainele cele noi ale împăratului”, dar și asta e normal.

Reporter: Unde și cum vă vedeți peste 10 ani?

Maia Morgenstern: Ooo, mă văd bunică, în parc cu nepoții!

Reporter: Ce înseamnă România pentru dumneavoastră?

Maia Morgenstern: Este locul unde exist, unde trăiesc, este locul pe care îl respect, unde îmi câștig pâinea, unde îmi visez visurile, unde mi-am crescut copiii, este țara căreia îi sunt profund loaială și credincioasă și e locul unde mi-am trăit bucuriile, mi-am plâns lacrimile și sunt cetățean al României! Pentru mine ca evreică, provenind dintr-o familie evreiască, nu-i puțin lucru! Noi, familia mea, așa cum mi-au povestit-o părinții mei, bunicii mei, unchii, verișorii, pentru noi familia, a însemnat un lucru foarte important a fi cetățean al acestui loc, a însemnat foarte mult. Am dobândit cetățenia nu ușor, nu simplu. Și, fără parapon, fără sentimente revanșarde, exist aici și am toate motivele să fiu recunoscătoare, bucuroasă, să-mi duc existența profesională și personală aici.

Reporter: Ce v-ar face atât de fericită încât să spuneți „clipă oprește-te”!

Maia Morgenstern: M-au făcut foarte multe lucruri! De foarte multe ori! Și pentru asta sunt mandră, și mă felicit, și-s bucuroasă cu mine însămi. O reușită profesională a fost un moment când mi-am spus „clipă rămâi”. Când am reușit să-i aduc oleacă, o secundă de bucurie, de zâmbet, de râs, pe fața tatălui meu. Când am știut a mă bucura de bucuria unuia sau a altuia, mă gândesc la copii și nu numai. Vorbesc și de prieteni, și de oamenii în care am încredere, în care am nădejde. M-a făcut să spun „clipă rămâi” și momentul în care un neprieten, pentru că există, un neprieten a întins mâna și a spus „pace”. Sunt momente când spui „clipă rămâi” …