Mesaj impresionant al actriței Lia Bugnar despre un PARADOX DUREROS din zilele noastre. „Suntem toți parcă într-o impostură, care nici măcar nu e personală”

„Mi se pare numai mie sau toate eforturile omenirii se îndreaptă spre a găsi scurtături? Mă gândesc la toate lucrurile pe care le făceam pe vremuri și care astăzi nu mai există, pentru că, nu-i așa?, am evoluat și s-au găsit scurtături. Mă îndrăgostisem pe la 14 ani de un băiat din Portugalia, Îl întâlnisem la mare, statea în același hotel cu noi, nu mai văzusem în viața mea așa un băiat frumos și mai era și din altă țară. Când am ajuns eu acasă la București și el în Portugalia lui mi-a scris, ba chiar mi-a trimis niște casete, printre care, îmi amintesc „The Wall” al lui Pink Floyd. Totul se întâmpla acum 33 de ani. Pur și simplu îmi amintesc de anii aia ca de anii în care tot ce făceam era să aștept scrisorile de la băiatul ăla, e incredibil că nici măcar nu mai țin minte cum îl chema. Când mă uitam prin găurelele alea de la cutia de scrisori și vedeam un plic trăiam o bucurie atât de intensă încât nu-i găsesc corespondent în nimic din ce oferă timpul prezent. Plicurile erau pline de timbre și ștampile, trecute prin cenzuri și cu ocoluri imense. Până ajungeau la destinatar, făceau săptămâni întregi. Acum pot să trimit în câteva secunde orice gând care mă străbate, oricui vreau eu, nici măcar nu e nevoie să-l cunosc pe omul respectiv. S-au găsit scurtături. Apas un buton și orice mi se năzare se duce instant spre alt continent dacă vreau. Distanțele nu mai există, așteptarea nu mai există, secretele nu mai există, oamenii au devenit o pastă și se amestecă unii cu alții, urâțenia se vindecă, ocazie cu care nu mai există nici frumusețea, prietenii se obțin prin adăugare și sunt mii și mii pe cap de utilizator, nu-i ciudat că în anii ăștia în care toți avem așa de mulți prieteni, ura a câștigat așa de mult teren?”, scrie Lia Bugnar pe pagina sa de socializare.

Actrița crede că prietenia nu poate fi înfrântă de timp. „Mi-amintesc tot așa, pe la 13-14 ani că mă certasem cu Maria Buza, cea mai bună prietenă a mea de când mă știu. Ne certaserăm și nu mai vorbeam deloc. Doar că pe vremea aia nu-ți permiteai să pierzi un prieten așa, nu de alta dar prietenii se făceau greu, erau etape, putea să dureze ani. Așa că începusem să ne lăsăm niște bilete care au devenit în timp scrisori, într-o firiduță de la pervazul geamului de la camera mea. Stăteam la parter și Maria venea tiptil și lăsa scrisorica în pervaz. Eu o citeam, puneam răspunsul în pervaz și uite-așa. Nu vorbeam, nu ne bagam în seamă în clasă, nu schițam nimic dacă ne întâlneam pe stradă, în schimb aveam corespondența aia de la pervazul meu. Nici întâmplarea asta nu-mi amintesc cum s-a terminat. Cu bine, presupun, din moment ce sunt prietenă și azi cu Maria. Azi avem toți totul și, nu știu cum naiba, e degeaba. Suntem toți parcă într-o impostură, care nici măcar nu e personală, e o impostură rezultată din atâtea și atâtea scurtături pe care omul, în ingeniozitatea lui destructivă, le-a tot inventat. Ca urmare a acestor fapte, și eu, ca și mulți dintre voi, trăiesc o viață care nu e neapărat a mea și cu care nu pot întodeauna să țin pasul. Lucrurile escaladează foarte ușor când nu mai există timp. Și distanțe, urât și frumos, când verbul „a aștepta” nu mai are nici un fel de înțeles. Și-așa se face că pe 20 martie am spectacol la Londra, la Leicester Square Theatre. „Noi4” se cheamă, e o piesă pe care am scris-o eu și în care joacă Marius Manole, Ilinca Manolache, Maria Obretinși joc și eu. Nu mă întrebați cum s-a ajuns aici, nu astea au fost visele mele, eu nu voiam decât să fie un plic în cutia aia de scrisori, nu știu când s-a petrecut săritura asta. Dar iata-ne aici. Și, mă credeți sau nu, toate balivernele înșirate mai sus au ca scop ascuns (și dezvăluit) să convingă niște oameni pe care nu-i cunosc și care nu mă cunosc, să vină la Londra să vadă spectacolul, pe 20 martie la ora 16. N-aș putea să vă spun cum s-a ajuns aici, dar s-a ajuns. De la corespondență la pervaz, la adresarea directă unor mii de necunoscuți, prieteni de-ai mei. Vorba lui Moromete junior dupa ce șutiseră oile „Unde mergem noi, mă, Nilă?” Gata, n-o mai lungesc, apăs butonul.