A-ți deschide un cont într-o bancă străină este legal. De exemplu, dacă vrei să îți deschizi un cont într-o bancă din Elveția ai tot dreptul, dar bancherul elvețian nu trebuie, teoretic, să plece din țară pentru a găsi potențiali clienți. La început am jucat și eu un rol în toate acestea. În calitate de director al UBS, având clienți cheie cu sume nete de peste 25 milioane de dolari, o parte din munca mea presupunea deplasarea în Statele Unite pentru a găsi noi oportunități de afaceri – chiar dacă din punct de vedere legal potențialii clienți ar fi trebuit să vină la noi, nu să mergem noi la ei.
UBS a făcut același lucru în Germania, Asia, Scandinavia, Orientul Mijlociu, America de Sud și Canada. Pentru a-și înlesni procesul de prospectare a pieței în diverse țări, UBS a sponsorizat evenimente din întreaga lume: festivaluri de muzică, spectacole de artă, expoziții de mașini clasice etc. Treaba noastră era, practic, să ne ascundem în spatele scenei și să aducem noi clienți. Sau, pentru a fi mai direct, să ajutăm și să stârnim evaziunea fiscală. Existau și alte semne prin care ne puteam da seama că e ceva suspect, cum ar fi documente care ne învățau cum să evităm detectarea la vamă sau laptopuri criptate, pe care nu le-am luat niciodată cu mine. Sincer, eu nu m-am gândit prea mult la acest subiect până în aprilie 2005, după aproape patru ani de când lucram la UBS. La un moment dat, un coleg mi-a adus un document UBS de trei pagini care contrazicea tot ceea ce făceam noi până atunci, spunând în mod explicit că nu ar trebui să căutăm și să facem oferte unor potențiali clienți din alte țări. Iar de atunci nu mi-am mai putut scoate asta din cap asta. Practic, exista un document care ne făcea țapi ispășitori pentru servicii bancare fără scrupule.
Dacă ne-ar fi prins ofertând un client străin sau făcând ceva ilegal în acest sens – chiar dacă UBS ne-a cerut asta – banca se putea scuza pur și simplu spunând: „V-am spus să nu faceți asta! Regulamentul se găsește în sistemul companiei”. De fapt, ei nu voiau ca un angajat cu o funcție ca a mea să găsească acel document și să pună întrebări, fiind menit să se piardă într-un puț nesfârșit de formulare de deschidere a conturilor, PowerPoint-uri și alte documente.
Existau mai multe șanse de a-l vedea pe Dumnezeu decât să citești toate informațiile de pe rețeaua internă a UBS. Tocmai de aceea am tipărit imediat un număr de copii pe care le-am predat unor colegi seniori, întrebându-i dacă ei l-au văzut, și, așa cum mă așteptam, au răspuns: „Nu, unde l-ai găsit?”. Apoi m-am dus la biroul șefului meu și i-am spus revoltat: „Ce naiba e asta?”, însă el mi-a răspuns calm: „Nu face mare caz din asta”. În acel moment am vrut să-l pocnesc drept în față. Oricine ar fi scris documentul trebuia să obțină aprobările, atât pentru a le scrie, cât și pentru a le pune pe intranet, iar acest lucru nu a fost făcut din greșeală, ci în mod deliberat.
O lună mai târziu, am trimis șefilor de la juridic o copie a documentului într-un e-mail și un memo interdepartamental. Niciun răspuns. L-am trimis din nou în luna următoare. Niciun răspuns. L-am trimis a treia oară. Niciun răspuns. Atunci am început să iau documentele din bancă; așa am luat înregistrări contabile, e-mail-uri, înregistrări telefonice, PowerPoint‑uri, manuale de instruire, memo-uri interne. Și mi-am acoperit urmele. Nu am mai folosit e-mailul sau telefonul meu, ci am folosit telefoane cu plată. De asemenea, am ascuns documente peste graniță, în Franța, în hambarul unui prieten, în ideea în care aș fi fost percheziționat. Este important de menționat că nimeni altcineva în bancă nu făcea nimic. Le era prea frică: salariul lor venea de la UBS; ipotecile lor erau la UBS; împrumutul pentru mașină, de la UBS; copiii lor urmau o școală privată datorită UBS. Dar eu? Eu eram un străin – americanul căruia nu-i era teamă.