Tudor Giurgiu: „M-aș bucura ca filmul «Cristian» să redeschidă cazul procurorului Panait”

Regizorul Tudor Giurgiu a declarat, într-un interviu acordat MEDIAFAX că își dorește ca filmul „Cristian”, la care lucrează în prezent, să redeschidă „un pic” cazul procurorului Cristian Panait, afirmând că „cei care au determinat sinuciderea acestuia sunt liberi și nechestionați”.

Regizorul Tudor Giurgiu a precizat că filmul „Cristian” este un proiect de care este „foarte atașat”, afirmând că încearcă să îl lucreze „cât mai neatins de toate conotațiile politice”. „M-aș bucura să schimbe niște conștiințe, m-aș bucura să se redeschidă un pic cazul și discuțiile în jurul cazului, care cred în continuare că a fost foarte rapid clasat și de fapt cei care au determinat sinuciderea procurorului Panait sunt în continuare liberi și nechestionați. Dar de aici până la toate elucubrațiile pe care le-am citit în ziare este cale lungă”, a afirmat acesta.

Află mai multe știri din lumea filmului pe pagina de Facebook „I like to movie movie”.

Întrebat dacă premierul Victor Ponta apare ca personaj în film, regizorul Tudor Giurgiu a spus că este vorba despre o intoxicare a mass-media, pentru că Victor Ponta, la data decesului procurorului Panait, nu mai era procuror în Parchet. „Una este isteria din mass-media și alta este ce se întâmplă în film”, a replicat el.

Tudor Giurgiu a explicat că a studiat dosarul privind cazul procurorului Cristian Panait, întâlnindu-se cu mulți din apropiații acestuia. „A durat foarte mult și lumea cred că trebuie să înțeleagă bine că e un film de ficțiune, el nu este un film documentar. (…) este un film despre un procuror aflat în fața unei decizii importante, cum să joace o carte importantă, să dea o soluție așa cum i se impune, așa cum se dorește, undeva în sferele de sus ale puterii, sau să dea o soluție pe un dosar așa cum îi dictează profesia și normele morale ale meseriei. Asta e dilema morală a filmului”, a completat Giurgiu.

„Îmi doream foarte mult să spun o poveste despre dezintegrarea unui om, cum poate un om normal, sănătos și deștept și admirat de toată lumea, cum poate în 20 de zile să devină o epavă”, a mai declarat acesta.

Tudor Giurgiu a vorbit în interviul acordat MEDIAFAX și despre viitorul său proiect „Apropierea”, pentru care a câștigat anul acesta de la Centrul Național al Cinematografiei (CNC) o finanțare de peste două milioane de lei și despre care regizorul a spus că „de-abia așteaptă să-l înceapă”. „E o ecranizare aproape fidelă a unui roman de succes publicat și scris de Marin Mălaicu-Hondrari. (…) Scenariul cred că vom mai avea ceva de lucru la el, dar este o poveste de dragoste. Nu e cu mult diferită de substanța cărții. Un poet care emigrează din România, ajunge în Spania, unde e paznic la un parc auto, unde sunt mașini de mâna a doua și acolo are câteva întâlniri”, a spus acesta.

Despre Festivalul Internațional de Film Transilvania, Tudor Giurgiu a spus că, în 2014, au fost „un pic mai mulți spectatori față de 2013”, precizând că la Cluj „există un anume spirit”. „(…) la Cluj, la TIFF, este un spirit special pe care nu îl regăsești la alte festivaluri de film din Europa cel puțin sau din toată lumea. E ceva ce e foarte propriu Clujului și mă bucur că, deși noi ne schimbăm, ne maturizăm, ca să nu zic îmbătrânim, lucrul ăsta rămâne și la Cluj se vede în continuare film zi și noapte, se discută despre film. E o bucurie întreagă să stai în oraș în acele zile”, a mai spus Giurgiu.

Prezentăm interviul acordat de regizorul Tudor Giurgiu agenției de presă MEDIAFAX:

Reporter: S-a încheiat a 13-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania. În comparație cu 2013, ca bilanț, este anul acesta mai bun în ceea ce privește numărul spectatorilor, dar al numărului biletelor vândute?

Tudor Giurgiu: În 2014 au fost un pic mai mulți spectatori față de anul trecut, e datorat, cred, afluxului mare de oameni care au venit în a doua parte a festivalului. Deci stăm mai bine din punctul acesta de vedere. Cred că, dacă nu am fi avut atât de multe proiecții cancelate, mutate din cauza frigului și a ploii, am fi putut sta mai bine. Pe ansamblu, efectele și bucuriile noastre, adică este exact cum ne așteptam. Să vedem un festival unde nu doar pasionații de cinema, profesioniștii se bucură, ci și publicul mare, care a putut să găsească filme diferite și pe genuri diferite, pentru toate gusturile. Au fost filme de dragoste, filme polițiste, filme de groază, comedii. A fost de toate pentru toți.

Rep.: Ați vorbit de spectatori, numărul de bilete a fost mai bun?

T. G.: La numărul de bilete cred că au fost undeva la 1.000, 1.000 și ceva de bilete în plus vândute, deci stăm mai bine.

Rep.: Ați început la TIFF și campania „Salvați marele ecran”. Până acum pentru Depozitul de Filme din Cluj s-au strâns online aproximativ 1.000 de euro. Cum aveți de gând să promovați această campanie, având în vedere că s-a încheiat festivalul?

T. G.: Pentru noi a fost important momentul de lansare și awareness și de a spune tuturor: „Fraților, hai să facem ceva să nu lăsăm un loc să fie în paragină și să încercăm să-i dăm o utilitate practică”. Sigur că mă așteptam ca clujenii să reacționeze mai bine, dar acolo, în Ardeal, oamenii sunt un pic mai încetuc așa, toate procesele sunt mai lente. Partea foarte bună este că ne-au contactat sponsori, parteneri privați care au aflat de campanie. (…) Nu mă așteptam ca tot ce am făcut noi, și spotul, și tot ce am vorbit să aibă un efect atât de rapid și de puternic în această comunitate a oamenilor care vin din mediul privat și care sunt dornici și vor să se implice în cauze de genul ăsta. Deci, sper să ne atingem targetul mai repede decât bănuiam, dar sigur vom lăsa tot crowdfunding-ul și toată campania o să o lăsăm deschisă. Cred că am făcut multe comunicări către oamenii în străinătate, toți cei care vor să se implice o pot face.

Rep.: Și din partea autorităților locale a existat vreun semnal de sprijin?

T. G.: Primăria a înțeles imediat ce am vrut să facem. Ei, alături de societatea Rosal care se ocupă de salubritate, practic ne-au ajutat să dăm locului o față mai umană, pentru că undeva cu două sau trei săptămâni înainte de festival au intrat acolo niște buldozere, niște mașini, oameni care au dat la o parte crengile, jungla care exista acolo și practic a făcut ca accesul în așa numitul Depozit de Filme să fie cumva mai ușor. Ar fi important ca în perioada următoare să perfecteze actele și transferul de drept de folosință de la România Film la Primăria Cluj, după care obiectivul mi-aș dori să fie cuprins într-un plan de investiții și să începem un concurs. Am vorbit cu un profesor de la Școala de Arhitectură din Cluj, care este foarte dornic să dea chiar o temă de proiectare pentru studenți, și s-ar putea ca anul viitor, la TIFF, să ne trezim cu zeci, poate chiar o sută de proiecte despre un posibil viitor Muzeu al Filmului acolo.

FOTO: Mediafax (Mircea Roșca)

Rep.: În legătură cu Muzeul Cinematografiei, ați avut discuții cu Ministerul Culturii în privința acestui proiect?

T. G.: (…) Am discutat chiar de acest muzeu acum ceva vreme și exista soluția ca obiectivul să treacă de la – practic el este la Ministerul Culturii, prin România Film și prin Unitatea de Management a Proiectului – de la minister, care accesează fonduri europene pentru restaurare, să intre în acest program. Cred însă că formula de a ajunge la autoritatea locală – personal, este o părere strict proprie – e una mai practică, pentru că, până la urmă, un muzeu, mai ales dacă este în interiorul unui oraș, dacă ar putea fi un obiectiv de interes pentru Cluj – Capitală Culturală Europeană, cred că poate genera un interes mai mare din partea autorității locale. Ca urmare, chiar dacă poate părea o investiție considerabilă, nu știu cât ar putea să coste în momentul de față, cred că, cu o bună gândire a proiectului, se pot accesa fonduri europene și în felul ăsta toată construcția și tot planul în jurul proiectului pot fi mai ușor realizabile decât ceva care vine la centru, printr-un minister, cum s-au tot schimbat și în ultimul an mulți miniștri. Cred că e mai sigur.

Rep.: După 13 ediții de TIFF, care este punctul forte al acestui eveniment cinematografic?

T. G.: Cred că punctul forte este ceva ce e greu de explicat dacă nu ai fost acolo, pentru că punctul forte nu e doar filmul în sine, nu este doar orașul, nu sunt doar oamenii, este un anume spirit, un spirit care s-a creat. L-am creat cu toții, nu doar eu și Mihai Chirilov (director artistic al Festivalului Internațional de Film Transilvania, n.r.), l-a creat toată echipa. Vorbeam de curând cu câțiva colegi și sunt detalii. Eu le tot spuneam că facem prea mult pentru invitații români și străini care vin, suntem mult prea drăguți, oferim prea mult, ceea ce creează niște probleme de organizare. Sigur că asta a devenit și un fel de ștampilă de ospitalitate și foarte mulți invitați se simt tocmai că sunt tratați bine și e important când te duci într-o țară străină, vii prima dată, să ai un om cu care să relaționezi, să ai toată partea asta de welcome bine pusă la punct. Sunt detalii la fiecare departament și fiecare cred că și-a adus o contribuție din cei care lucrează la festival, ca să îi dea această marcă, care mie îmi este foarte greu să o definesc. Dar la Cluj, la TIFF, este un spirit special pe care nu îl regăsești la alte festivaluri de film din Europa cel puțin sau din toată lumea. E ceva ce e foarte propriu Clujului și mă bucur că, deși noi ne schimbăm, ne maturizăm, ca să nu zic îmbătrânim, lucrul ăsta rămâne și la Cluj se vede în continuare film zi și noapte, se discută despre film. E o bucurie întreagă să stai în oraș în acele zile.

Rep.: Dumneavoastră, de exemplu, la ce festival de film la care ați participat ca invitat v-ați simțit cel mai bine?

T. G.: Eu nu am un anume festival de care să fiu foarte îndrăgostit. Sunt bucăți din alte locuri. Probabil am avut o experiență foarte specială la Busan, din Coreea de Sud. Este un festival unde e o plăcere să discuți cu publicul de acolo despre filme. Este un public excepțional și foarte bun. M-am simțit bine și la Morelia, în Mexic, m-am simțit bine și la Cannes, evident, la Rotterdam, în Olanda. Nu cred că s-a inventat acel festival la care să spun că e ca la Cluj. Probabil că tot Clujul rămâne emblema.

Rep.: Spunea Michael Kutza, unul dintre membrii juriului, că poate ar trebui schimbat numele festivalului (TIFF) având în vedere că se confundă cu Tokyo Film Festival, Toronto Film Festival. V-ați gândit să schimbați acest acronim?

T. G.: Acuma, marele public nu cred că este deranjat că sintagma, care nouă ne este foarte dragă, este TIFF, un acronim ușor de pronunțat, ușor de ținut minte. Nu mi-aș face mari griji din pricina asta. Sigur că atunci când vorbim de industrie și de cei cu care relaționăm la alt nivel, preferăm să spunem Transilvania IFF (International Film Festival, n.r.), tocmai pentru a da pondere. Asta o facem de câțiva ani. Întotdeauna colegii mei știu, în toate comunicatele oficiale nu prea scriem TIFF pentru că TIFF a devenit, mai mult sau mai puțin, un brand al unuia dintre marile festivaluri de film din lume, cred că este al doilea după Cannes, este vorba de cel de la Toronto. Sigur că mai este Tokyo, Tirana și alte orașe cu T, dar nu vrem să schimbăm nimic deocamdată…

Rep.: Sunteți directorul celui mai important festival de film din România. Care este cea mai mare teamă a dumneavoastră din această poziție?

T. G.: Cea mai mare teamă vine cumva din ceea ce fac eu la festival. Mă ocup în special de organizare, de fundraising, de zona asta, mai puțin de selecția filmelor pe care o face Mihai (Chirilov, n.r.). Cu toate acestea, cea mai mare teamă ar fi să nu ai filme bune, pentru c,ă dacă nu ai filme, nu poți face festival. E simplu. Sigur că poți să dai orice alte filme, dar noi întotdeauna am insistat și am mizat pe partea asta de calitate și Mihai petrece luni de zile, nopți în șir în a vedea toate filmele. Niciun film nu intră în programul festivalului fără să nu fie vizionat de Mihai și de echipa lui. Or asta îmi dă și garanția că selecția nu este întâmplătoare. La un alt nivel, o altă teamă vine din faptul că festivalul se schimbă, vin oameni noi, an de an. Degeaba setezi niște lucruri, niște proceduri, cum arată niște flyere, un lucru aparent banal, dar dacă lucrul ăla se schimbă an de an, mi s-a întâmplat, festivalul e mare, nu poți să-l controlezi tot și te trezești cu un lucru pe care l-ai făcut bine poate la ediția a treia sau a patra, în cinci ani, în șase ani, el se alterează și de multe ori îmi spun uite nici nu mai știu de când nu am mai fost atent la un detaliu. Cred că succesul unui festival ține de o încercare de a prezerva lucrurile bune și a nu le înlocui doar de dragul de a inova cu lucruri care finalmente nu funcționează.

Rep.: Pentru că vorbeați de selecția de filme. Câte filme ați reușit să vedeți la această ediție? Sunt mai multe ca anul trecut?

T. G.: Cred că am văzut mai puține ca anul trecut. Eu văd, dacă reușesc să văd cinci filme, e mare lucru. Cu toate astea mă bucur că am reușit să văd, într-o dimineață sau era prânz, filmul „Stockholm”, filmul care a câștigat marele premiu. Am mai văzut încă un film nemaipomenit, „Enemy”, al lui Denis Villeneuve, care mi-a plăcut foarte mult. Am mai reușit să prind două-trei filme. Sper să compensez acum la București sau la Sibiu.

Rep.: Ce sfaturi le-ați da tinerilor regizori ca filmul lor să fie selectat în competiția TIFF?

T. G.: Eu cred că nu este nicio rețetă pe care un regizor trebuie să se gândească la ea pentru a obține selecția la un festival. De cele mai multe ori selecțiile în festivaluri sunt decizii subiective. Evident, trăim într-un mediu în care networking-ul și oamenii, oamenii pe care îi cunoști sunt importanți, sigur că poți să fii prieten cu selecționerul unui festival, dar, dacă filmul nu e bun, sunt convins că omul acela nu îl va lua, pentru că altfel se decredibilizează. Cred că tot ce își poate dori un regizor este să iasă filmul și să fie o poveste care să intereseze, să fie spusă într-un mod personal, pentru că cei care fac selecția într-un festival nu caută altceva decât voci noi, voci speciale, care să spună o poveste așa cum poate, nu neapărat nu s-a mai spus, dar să găsești acolo un regizor și un om care s-a preocupat de niște lucruri.

Rep.: Pentru ediția a 14-a, v-ați gândit la un eveniment sau un invitat special?

T. G.: Sunt deja multe idei pe care nu am apucat să le discut cu Mihai, dar mi-ar plăcea să aduc în festival mai mult din ceea ce mă preocupă în momentul de față și anume influența platformelor online, a storytelling-ului digital, a proiectelor transmedia în TIFF, pentru că eu cred că, ușor-ușor, filmul nu mai este ce a fost. Deja vorbim tot mai puțin de film câteodată, de multe ori se vorbește de conținut, se vorbește de proiecte care au, în special la filme documentare, nu au doar o dezvoltare obișnuită să le vezi la TV. Ele au și o dimensiune online foarte puternică. Ca urmare, cred că mi-ar plăcea dacă am putea provoca publicul și cu astfel de proiecte. Mai ales în Cluj există și o comunitate IT foarte puternică, viteza de internet este fabuloasă, există și o comunitate a artiștilor vizuali, artiști care de multe ori pe lângă pictură și artele și new-media s-au apucat unii și de film. Cred că TIFF-ul trebuie să fie mai incluziv și să se deschidă și spre aceste noi forme și tehnologii.

Rep.: De la director de festival să trecem la dumneavoastră ca regizor. Anul acesta ați câștigat de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei, n.r.) o finanțare de peste 2 milioane de lei pentru proiectul „Apropierea”. Despre ce este vorba în acest proiect?

T. G.: E o ecranizare aproape fidelă a unui roman de succes publicat și scris de Marin Mălaicu-Hondrari. Noi am lucrat împreună scenariul. Plăcându-mi foarte mult cartea, noi nu ne cunoșteam, l-am sunat și i-am spus că aș vrea măcar să încercăm să adaptăm romanul. Scenariul cred că vom mai avea ceva de lucru la el, dar este o poveste de dragoste. Nu e cu mult diferită de substanța cărții. Un poet care emigrează din România, ajunge în Spania, unde e paznic la un parc auto, unde sunt mașini de mâna a doua și acolo are câteva întâlniri. E o poveste de dragoste cu multe accente inspirate din literatura sud-americană. E un film de care de-abia aștept să mă apuc, dar e un film complicat, pentru că, probabil, se va filma în Spania, în limba spaniolă.

Rep.: Cu actori români sau străini?

T. G.: Actori români puțini, majoritatea sunt vorbitori de spaniolă. Și am început să căutăm parteneri în Spania, Argentina, sperăm să putem filma în toamna viitoare. Mai durează.

Rep.: De asemenea, sunteți implicat și în filmul care prezintă furtul tablourilor de la Rotterdam. Spuneați anul trecut, în iulie, că ați primit chiar oferte din partea unor producători din Olanda, Marea Britanie…

T. G.: Am discutat atunci cu mulți producători. Din păcate, eu fiind implicat în alt proiect de film, pe care l-am filmat în iarna asta, a trebuit să încetinesc viteza de dezvoltare a proiectului inspirat din jaful tablourilor. Un film, ăsta nu e un secret, o poveste se naște câteodată într-un an, câteodată în șase ani ori chiar mai mult. Or nu m-am grăbit cu subiectul ăsta, mi s-a părut important să aibă o perioadă de dezvoltare mai aplicată și mai lungă. Colegul cu care eram implicat în proiect, fotograful Cristian Movilă, a fost probabil însă dezamăgit de viteza cu care s-a dezvoltat proiectul, așa că a ales să îl prezinte, fără să mă consulte, regizorului și producătorului Cristian Mungiu. Așa că, în momentul de față, proiectul, cum se întâmplă și în viață, și în film, îl face Mungiu sau lucrează împreună la el. Sper să le iasă un film foarte bun. Eu l-am păstrat, mai este încă într-un sertar, dar e un pic hilar să ne apucăm să ne batem pe subiecte. Cred că realitatea este destul de puternică și de ofertantă în subiecte, așa că nu ducem lipsă.

Rep.: Spuneați că ați filmat în iarnă. Este un film („Cristian”, n.r.) așteptat și mediatizat…

T. G.: Da, este un film care a fost mediatizat fără voia mea. Nu am făcut nicio declarație de presă, nu am dat niciun interviu tocmai pentru că nu am considerat că e bine… Am vrut să-l filmez în liniște, un film care e inspirat și pornește din cazul procurorului Cristian Panait.

Rep.: Ce v-a atras să îl realizați?

T. G.: Citești lucruri în presă, asta s-a întâmplat acum cinci-șase ani, deci nu era o poveste născută într-un an sau doi. A durat foarte mult timp documentarea. Ce m-a preocupat pe mine a fost să încerc să îmi propun să fac un film extrem de personal. M-a preocupat lucrul ăsta un an sau doi după ce am plecat din Televiziunea Română (unde a fost președinte-director general, n.r.), deci undeva prin 2007 – 2008, pentru că eu cred și am observat lucrul ăsta, ce s-a întâmplat în media, în justiție, în multe alte sectoare. E un lucru oarecum similar și anume foarte mulți oameni tineri au primit răspunderi, poziții importante, în diferite scheme de putere. De multe ori, însă, nu au reușit să facă ce și-au dorit. De foarte multe ori au fost dați deoparte, au fost determinați să renunțe. De cele mai multe ori conflictul moral și dilemele morale și tentația compromisului i-au făcut să spună „mai bine nu, mă retrag”. Panait nu a fost singurul care a refuzat să mai aibă de-a face cu o justiție care la vremea respectivă era extrem de coruptă – nu că acum ar fi cu mult diferită -, dar unde influența politică era uriașă. Perioada anilor 2000 – 2002, păi ce președinți de consilii județene sau primari, cum se întâmplă acum, erau achetați? România era raiul tuturor. Sigur că soluția pe care Panait a ales-o a fost una extremă și foarte dureroasă pentru colegi, familie, dar a șocat pe multă lume. Alții însă, prieteni cu el, oamenii din aceeași generație, au preferat să plece din justiție, să nu mai fie procurori.

Rep.: Vorbeați despre documentare. În realizarea filmului ați studiat dosarul, ați vorbit cu familia?

T. G.: Am studiat și dosarul, m-am întâlnit cu mulți oameni, din apropiați. A durat foarte mult și lumea cred că trebuie să înțeleagă bine că e un film de ficțiune, el nu este un film documentar. (…) Au apărut niște titluri în presă total hilare: „Filmul care va îngrozi pe nu-știu-cine”. Este un film, un proiect de ficțiune personal, în care, sigur, se inspiră 80% din ce s-a întâmplat în realitate, dar numele sunt schimbate. Este un film despre un procuror aflat în fața unei decizii importante, cum să joace o carte importantă, să dea o soluție așa cum i se impune, așa cum se dorește, undeva în sferele de sus ale puterii sau să dea o soluție pe un dosar așa cum îi dictează profesia și normele morale ale meseriei. Asta e dilema morală a filmului. În rest, repet, este un film unde am ficționalizat foarte mult, tocmai pentru că nu am acces la foarte multe informații și la un moment dat am și decis că filmul este bine să aibă o distanță față de realitate, pentru că altfel nu totdeauna realitatea oferă cele mai… sau a face un film calchiat 100% din realitate nu știu dacă e cel mai interesant. Luați exemplul filmului „Argo”, care, la fel, prezintă un caz real, tot cazul care s-a întâmplat la ambasada din Iran, dar la un moment dat producătorul, scenaristul a spus că trebuie ficționalizat, trebuie adăugată tensiune. Lucrul ăsta cumva, la altă scară, la alt nivel, l-am făcut și noi. E un proiect de care sunt foarte atașat, l-am filmat, acum este în montaj, nu știu când va ieși, la toamnă sau anul viitor. Încerc să-l lucrez cât mai neatins de toate conotațiile politice. Filmul nu cred că va provoca… M-aș bucura să schimbe niște conștiințe, m-aș bucura să se redeschidă un pic cazul și discuțiile în jurul cazului, care cred în continuare că a fost foarte rapid clasat și de fapt cei care au determinat sinuciderea procurorului Panait sunt în continuare liberi și nechestionați. Dar de aici până la toate elucubrațiile pe care le-am citit în ziare este cale lungă.

Rep.: Dar, spre exemplu, premierul Victor Ponta, care la acea vreme era procuror, apare ca personaj în film?

T. G.: Aici a fost din nou o intoxicare a mass-media, pentru că Victor Ponta, la data decesului procurorului Panait, nu mai era procuror în Parchet. El cu un an înainte plecase la Corpul de Control al primului-ministru. Nimeni nu poate dovedi așa cu fapte că premierul Ponta a fost implicat într-un fel sau altul în acest caz. Ca urmare, unii m-au întrebat dacă apare Ponta, cine e actorul. Una este isteria din mass-media și alta este ce se întâmplă în film. Nu îmi place să vorbesc și nu o să o fac despre personaje, despre felul în care am gândit eu scenariul, cine se va regăsi în film. Dar așteptați să vedeți filmul și discutăm.

Rep.: Știu că ați filmat o scenă în care personajul lui Cristian se aruncă de la balcon. În filmul dumneavoastră, acesta este împins sau lăsați publicului…

T. G.: Am filmat trei finaluri. Nu știu. O să vedem.

Rep.: Ce a fost mai greu, scenariul sau finanțarea filmului?

T. G.: Cel mai greu a fost partea efectivă de scriere și de lucru la scenariu. Am colaborat cu scenariști diferiți, pentru că îmi doream foarte mult să spun o poveste despre dezintegrarea unui om, cum poate un om normal, sănătos și deștept, și admirat de toată lumea, cum poate în 20 de zile să devină o epavă. Asta a fost provocarea și toată perioada asta de documentare și de înțelegere a mecanismelor interne din justiție a durat foarte mult, pentru că nu sunt un expert, dar mi-a luat foarte mult timp să înțeleg mecanismele foarte fine ale unui anume tip de presiune, da, presiune, care era exercitată asupra unor oameni foarte tineri. Pentru că alături de Panait erau și mulți alți care aveau între 28 și 30 de ani. Erau șantajabili pentru faptul că nu li se oferea un contract fix, tot timpul lucrau pe perioadă determinată, li se putea spune că dacă nu dai o soluție te zburăm și te duci mata înapoi la Buftea sau în provincie. Or a trebuit mult timp să înțeleg lucrurile astea. Deci da, perioada de scriere a fost cea mai complicată. Perioada de finanțare a fost relativ mai simplă, pentru că pe lângă finanțarea obținută din România am obținut o finanțare din Bulgaria. Mi se pare comic și relevant pentru cum se fac filmele în România, că banii obținuți la un concurs la CNC-ul bulgăresc au fost mai mulți decât banii pe care românii i-au băgat în proiect prin CNC. Am obținut și o finanțare europeană, la Eurimages. Și mi-au spus mulți, care nu sunt neapărat români, că povestea este universală și, trecând de interesul nostru de moment pentru film, e o poveste care merită spusă și valabilă pentru multe teritorii.

Rep.: Dar mergeți mai mult pe partea profesională, personală sau efectiv pe drama, sinuciderea lui Cristian Panait?

T. G.: Așteptați să vedeți filmul (râde)

Rep.: Vă va ajuta în promovarea filmului faptul că președintele Traian Băsescu, de la începutul anului, a adus din nou în atenția publicului cazul procurorului Panait?

T. G.: Eu mă aștept să fie o temă de campanie, dar aș vrea să mă distanțez. De aia nu am vrut să fac declarații de presă când am filmat filmul, nu am avut presă pe platou. Repet, cred că este un proiect, pentru mine, mult prea important pentru a-l lăsa să fie folosit într-o parte sau alta a jocului politic. M-aș bucura însă să fie un film despre care să se vorbească și care să deschidă ochii unor oameni care, la fel ca mine, au uitat mult prea repede cum arăta România acelor ani…

Rep.: De aceea nici nu vă grăbiți să îl terminați în toamnă, pentru că vor fi alegerile prezidențiale și nu vreți să fie folosit?

T. G.: Filmul are un mers al lui. Va fi gata când va fi gata. Lucrăm la montaj, la sunet. M-aș bucura, dacă va ieși bine, să îl trimitem și la o selecție la un festival important. Nu mă gândesc încă la asta, sunt „n” variante de a-l lansa. Ce este important este să fie filmul bun și după aia o să avem ce discuta. Dacă filmul este prost, putem să ne facem noi multe planuri. Sper să nu fie cazul.

Rep.: Există un subiect din realitate care vă atrage ca temă pentru un următor film?

T. G.: Sunt multe subiecte, dar nu neapărat legate de ficțiune. Eu cred că sunt subiecte și de film documentar foarte puternice. Ridicarea Catedralei Neamului e un subiect, poate fi un film în sine ce se întâmplă în sănătate, în educație. Sunt lucrurile care mă preocupă cel mai mult, pentru că vreau cumva țara în care o să trăiască copilul meu să fie mai bună și mai altfel față de ce am trăit eu în ultimii 20 de ani, evident cu mari speranțe după revoluție, că se vor schimba toate lucurile și iată au trecut 20 și ceva de ani și schimbările sunt încă timide la un nivel profund în societate.