Un proiect de 1 miliard de dolari: povestea rachetei Juno și a drumului său spre Jupiter

O ardere în motor de 35 de minute a încetinit Juno la 1.950 km/h, suficient pentru ca nava spațială să poată fi capturată de câmpul gravitațional al lui Jupiter. Ca să ajungă acolo, Juno a călătorit cu 210.000 km/h într-o cursă nebunească și periculoasă pentru un dans la fel de nebunesc și de periculos. Coregrafia a fost pregătită acum 10 ani, pe Pământ.

Susan G. Finley, o aventurieră a spațiului în vârstă de 79 de ani, a urmărit pentru NASA dansul lui Juno (în mitologia romană, Juno este zeița căsătoriei și regina zeilor). Susan G. Finley este o deschizătoare de drumuri. A lucrat cu rachete încă dinainte ca NASA să existe, scrie The New York Times.

Pe 4 iulie, când lumea sărbătorea independența Americii și admira spectacolul de artificii, inginerul Finley aștepta la Jet Propulsion Laboratory din Pasadena confirmarea succesului celei mai recente aventuri spațiale.

VIDEO AUR cere în Camera Deputaților „constatarea încetării mandatului de președinte al lui Iohannis”. Suciu (PSD): Nu există consens asupra propunerii

13:13

POLITICĂ Calendarul alegerilor prezidențiale. Guvernul ar putea lua o decizie pe 8 ianuarie/ Surse liberale: primul tur, la finalul lunii martie

13:09

Doamna Finley, specialist al rețelei Deep Space de radiotelescoape, a avut misiunea de a identifica un semnal radio important trimis de nava spațială – acela care ar fi arătat că exploratorul planetar a ajuns pe orbita lui Jupiter după o călătorie de cinci ani. Din cauza latenței cu care semnalele de pe Pământ ajung la Jupiter și invers, Juno s-a bazat pe pilotul ei automat pentru a executa manevra îndrăzneață. „Este un semnal greu de urmărit”, spune doamna Finley. Iar semnalul a venit, sub forma unor tonuri primitive, traduse apoi de computere puternice în mesaje liniștitoare. O fază importantă a misiunii de un miliard de dolari s-a încheiat cu succes. Tonurile sunt folositoare când antena principală a navei spațiale nu este îndreptată înspre Pământ, așa cum a fost cazul lui Juno în timpul etapei în care și-a pornit motoarele pentru a putea fi prinsă de câmpul gravitațional al lui Jupiter. O antenă mai mică, mai slabă, transmite doar tonuri simple pentru comunicare.

Ce face acum doamna Finley diferă mult de ce făcea în ianuarie 1958, când a pășit pentru prima dată în Jet Propulsion Laboratory. Inclusă pe lista pionierelor spațiului în cartea „Ascensiunea rachetistelor” a Nathaliei Holt, doamna Finley a început cu puțin înainte de lasarea Explorer I, primul satelit pe care SUA l-au trimis cu succes în spațiu. Șase luni mai târziu, Congresul a adoptat legea prin care a fost creată NASA și la sfârșitul anului laboratorul, care lucra până atunci pentru armată, a fost transferat la agenția spațială pentru a se concentra pe explorarea planetelor cu sonde robotice.

Doamna Finley nu era pe atunci inginer. La facultate visa să devină arhitect, dar a renunțat după trei ani. „Arta pur și simplu nu se lipea de mine”, povestește ea. A urmat cursuri de matematică și, având o afinitate pentru numere, a devenit la propriu un computer uman. Computerele electronice erau încă rare și scumpe, așa că inginerii – în acele vremuri cei mai mulți erau bărbați – dădeau spre rezolvare ecuațiile de care aveau nevoie unui computer uman – aproape întotdeauna o femeie. Doamna Finley calcula, la început la Convair, o companie de aeronautică din Pomona, din California, apoi la Jet Propulsion Laboratory.

Chiar dacă munca părea anostă, „dacă-ți plăceau puzzle-urile și chestii din astea, era distractiv”. „Și întotdeauna obțineai un răspuns, spre deosebire de multe probleme din această lume pentru care nu există răspunsuri.” Și-a lăsat munca deoparte timp de șase ani pentru a-și crește copiii, doi băieți, până când cel mai tânăr a putut fi dat la grădiniță. S-a întors în 1969, a învățat programare și a devenit inginer. „Să fii programator este mai distractiv decât să fii un computer”, spune ea.

De-a lungul anilor a lucrat și ca inginer de teste și ulterior ca inginer la rețeaua Deep Space. NASA a folosit tehnica tonurilor simple în aterizarea sondei Mars Pathfinder în 1997. Le-a exclus însă din alte două misiuni marțiene ulterioare, Climate Orbiter și Polar Lander. Ambele sonde au fost pierdute în 1999. Investigațiile privind cauzele eșecurilor au fost îngreunate de lipsa informațiilor care puteau fi furnizate de tonurile transmise.

Citește în continuare pe bm.