1 ianuarie 2024

Nici dacă mi-aș fi scris singură calendarul, la începuturi de viață care îmi sunt străine, nu aș avut atâta inspirație cât să-mi programez rubrica acestor gânduri și în prima zi de Crăciun, când a fost și clipa în care îmi sărbătoresc nașterea, și în prima zi din Anul Nou. E bun calendarul cu mine anul acesta și mă închin, sperând să fie și zilele care vin la fel de bune.

Se spune că, de Anul Nou, nu e bine să faci nimic din ce nu-ți face bine, din ce nu-ți place, pentru că riști să faci acel lucru tot anul, într-o stranie repetiție pe care numai destinul (sau Dumnezeu?) ar putea să o comande. Probabil că eu, în virtutea acestor superstiții, voi fi obligată să-mi caut gândul în fiecare zi a noului calendar, să îl conjug potrivit cu vremurile pe care ne prefacem că le trăim și să îl transcriu, cuminte, negru pe alb, spre un eter în care totdeauna mă așteaptă cineva.

Suntem în 2024, copiii noștri cresc și întreabă tot mai multe despre viață, despre ce va urma, despre câți ani mai avem de petrecut împreună – noi tot mai bătrâni, ei tot mai maturi. Dramele nu se opresc, nu feresc pe nimeni, investigațiile continuă spre aflarea adevărurilor care s-ar putea să doară. Ne facem planul pentru cele trei sute și ceva de zile pe care cifrele ni aștern în fața ochilor. Să fim mai buni, desigur, că doar e prima zi și simțim că putem face orice, să îi înțelegem pe ceilalți, că doar ni se pare simplu să fim empatici și să nu mai judecăm orice gest făcut de careva care ar putea să ni se adreseze, sub centură.

Așadar, să ne mai și lăsăm călcați în picioare, dacă e cazul, măcar la prima abatere, doar să ridicăm repede fruntea de pe podea și să privim în sus, spre cerul din care voci, priviri și nori ne veghează. Unii dintre noi aleg și scopuri rapide și mult mai simple, câteva kilograme pierdute, câteva riduri oprite din creștere și niște haine mai de ocazie în dulap.

Alții se roagă, plângând, să nu mai piardă pe nimeni în noul an în care ne-au introdus artificii și cupe de șampanie. Să fie liniște, să ne ferim de monotonie, să nu mai semănăm atâta între noi, ca să putem să ne recunoaștem repede în mulțime, în caz de urgență.

E an nou, se spune că de anul nou se despart drumurile și se încheagă intersecțiile vieții. Învățăm să credem în toate, în prima zi din acest an, pe fusul orar care ne ține în loc inima, trimitem un semn de bine celorlalți, tuturor, inclusiv acelora care nu au timp niciodată să ne răspundă la cuvintele de alint și de șansă. E anul nou, dar noi am rămas aceiași.

Puțin mai obosiți, după o noapte în care animalele de companie s-au ascuns pe sub mese, de frica petardelor și de groaza bubuiturilor, puțin mai limpezi în încruntarea de fiecare zi, cu calendarele deschise pe birou, liberi să scriem orice în dreptul fiecărei noi zile.

La mulți ani, oameni buni! La mulți ani, oameni răbdători! La mulți ani, gând al meu! Să scriem, să scriem, să credem, să credem. Și să alegem mereu, fără teamă, fără rețineri, fără semne de întrebare, să fim cine suntem!

Citește și:

Atenție la veștile bune!

Evadarea din paradis

Dar cu târgurile ce aveţi?

Ultima şansă

Altă iarnă, aceleași probleme

N-avem cu cine!