Dacă dreptate nu e, Justiție nu e!

Am recitit motivarea data de ICCJ în dosarul “Ferma Băneasa”. Am ajuns la o concluzie tristă. Nu e prima dată când Justiția dovedește că a ajuns o ficțiune.

Când vezi doar Roșu în fața ochilor, așa cum pare că au văzut cei trei judecători supremi de la ICCJ în timpul procesului “Ferma Băneasa”, era de așteptat ca motivarea condamnării date în cazul avocatului Robert Roșu (100 de pagini cu dedicație!) să fie încropită în așa fel încât lumea să înțeleagă că el a fost un fel de “cappo dei tutti capi” fără de care nimic nu s-ar fi rezolvat, nimic nu ar fi existat, nimic nu ar fi fost revendicat, retrocedat, vândut sau adjudecat. Delirant!

În opinia mea, felul în care și-au motivat decizia judecătorii supremi în acest caz este nu numai o rușine pentru justiție, este un atac la menirea avocatului, la rostul lui în lanțul procesual, o batjocură și un pericol major pentru avocatura de viitor. O desființare a profesiei.

Motivarea deciziei de condamnare a lotului Ferma Băneasa a stârnit deja discuții aprinse, specialiștii în Drept și-au spus cuvântul și, pe bună dreptate, avocații se întreabă ce viitor mai au ei în țara asta și dacă nu cumva trebuie să se resemneze  și să se aștepte ca, în orice dosar ar intra, orice due dilligence ar face, orice contract ar parafa, mai devreme sau mai târziu, DNA să-i trimită la pușcărie, ca pe colegul lor Robert Roșu. Personal, mie îmi pare că motivarea condamnării dată de cele trei eminențe cenușii de la Înalta Curte de Casație și Justiție avocatului Robert Roșu este, de fapt, o periculoasă instituire a unei viitoare practici unitare, prin care avocați trimiși în judecată pe acuzații similare ar putea să ajungă lesne după gratii doar pentru că au depus toate diligențele ca cei care le sunt clienți să fie reprezentați prin toate mijloacele legale în fața instituțiilor statului, oricare ar fi ele.

În orice țară civilizată, democratică, în care Justiția nu are derapaje majore, așa cum se întâmplă atât de des la noi, avocații sunt protejați de asemenea puneri sub acuzare, darămite de procese și condamnări a căror motivație reală, bazată pe probe, nu pe povești fantastice, este inexistentă.

Motivele condamnării avocatului Roșu le știu acum toți cei care au avut răbdarea să citească foiletonul de 702 pagini redactat de completul de forță al Înaltei Curți. Eu am să mă opresc doar asupra unor aspecte care ridică mari semne de întrebare vizavi de modul în care se face justiție în România prin prisma acestei motivări.

În cauza “Ferma Băneasa”, toată însăilarea acuzării s-a bazat pe declarațiile de martor ale unor judecători care au dat verdicte rămase definitive, hotărâri ale instanțelor fără de care toate demersurile legale de recunoaștere a dreptului la moștenire, apoi vânzarea drepturilor litigioase, cumpărarea lor de către firma Reciplia etc. nu s-ar fi putut realiza. Cu alte cuvinte, niște judecători au fost constrânși să-și renege propriile decizii date încă din 2003, decizii care au devenit irevocabile și au stat, ulterior, la baza tranzacției dintre Paul de România și afaceristul Remus Truică. Hai să vă amintesc un pic ce au zis judecătorii audiați – Adrian Cojocaru și Mihai Ispas – și cum s-au dezis ei de propriile hotărâri care au stat la baza retrocedării pădurii Snagov și a Fermei Băneasa ca și cum s-ar fi lepădat de Satana.  Eu și acuma mă crucesc.

 ”Hotărârea pe care am dat-o o consider astăzi ca fiind una criticabilă, acțiunea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă pentru că se putea face o acțiune în realizarea dreptului și astăzi aș respinge o astfel de cerere. Atunci am considerat că acțiunea este admisibilă, nefăcând altceva decât să dea posibilitatea persoanei în cauză să se adreseze comisiilor pentru aplicarea Legii 18/1991, care ar fi urmat să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile legii pentru restabilirea dreptului de proprietate (…) Am considerat că este persoană îndreptățită după bunicul lui, regele Carol al II-lea, pe care reclamantul îl moștenea prin reprezentare. La dosar erau acte de stare civilă în acest sens”. (judecătorul Adrian Cojocaru, declarație dată la DNA, în timpul anchetei).

În fața Curții de Apel Brașov (unde avocatul Robert Roșu a fost achitat pentru că fapta nu există!), judecătorul Adrian Cojocaru și-a menținut declarația dată la Parchet, subliniind că „judecător fiind, am dat o hotărârea judecătorească și atât. După 14-15 ani nu-mi mai amintesc”.

• ”Procuror: V-a fost arătată sentința la urmărirea penală. Ce părere aveți despre motivare, admisibilitatea ei?
• Judecătorul Adrian Cojocaru: E posibil să fie criticată sub anumite aspecte, de pildă am uitat să indic temeiul de drept.
• Procuror: Ați spus (…) că acțiunea ar fi criticabilă pentru că ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă (…)? Vă mențineți declarația?
• Judecătorul Adrian Cojocaru: DA”.

Celălalt judecătorul, Mihai Ispas a fost și el strâns cu ușa la DNA să își pună cenușă în cap.

”Mi s-a prezentat și am citit sentința pe care am pronunțat-o și arăt că motivarea nu este cea mai reușită, dar eram la începutul carierei mele de judecător și aveam multe dosare pe rol. Probabil că am considerat că nu s-a dovedit o cauză de nulitate absolută contemporană actului admis. Oricum, hotărârea a fost menținută în căile de atac”.

Ce să înțelegem noi de aici? Că orice judecător poate fi luat la tocat pentru deciziile pe care le ia, iar unii – în loc să stea verticali în fața unor procurori – găsesc scuza că erau tineri și proști. Adică, deși nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii, niște judecători pot face asta, fără nicio repercusiune, fără să răspundă cu nimic. În atare situație poate fi orice magistrat care, în final, poate fi folosit pentru executarea unora sau altora dintre cei pentru care opinia publică, manipulată încă din timpul anchetei,  și-a format deja părerea că trebuie să fie pedepsiți, iar sistemul avea nevoie să le pună capul pe eșafod ca să satisfacă nevoia de sânge a unei mulțimi pentru care cultura juridică nu există.

Eu zic așa. Dacă tot avem aceste două exemple, sau exemplare să le zicem așa, de magistrați care și-au desființat prin declarații propriile decizii, poate că era cazul ca procesele judecate de ei – și care au făcut parte din angrenajul legal al demersurilor demarate de avocați în tot ce a însemnat de la cap la coadă afacerea Ferma Băneasa – să fie revizuite. Aș fi foarte curioasă ce hotărâri definitive s-ar da. Poate că ar ajunge la aceleași hotărâri pe care magistrații aflați sub presiunea DNA și le-au desființat, spre deliciul anchetatorilor. Sau poate nu. Încă ceva. Mă întreb câte alte hotărâri or fi dat, în aceeași perioadă, domnii Cojocaru și Ispas, despre care nu au fost întrebați de nimeni dacă le-au dat din prostia tinereții sau din orice alt motiv? Or fi fost și altele de care s-ar putea dezice acum?

Aceste aspecte mi-au părut a fi foarte importante, pentru că ele au permis acuzării să țeasă probatoriul folosit de magistrații supremi drept piedestal al motivării condamnării avocatului Robert Roșu.

Am speranța, însă, că lucrurile nu vor rămâne așa. Există căi de atac extraordinare. Vor fi făcute, cu siguranță. Iar atunci, la judecare, va ieși la iveală (sper!) micimea celor trei judecători penaliști ai Înaltei Curți care au demonstrat, în paginile din această motivare, că nu cunosc Drept civil, că sunt pe dinafară. Altfel nu ar fi ajuns la concluzia absolut aberantă că avocatul Roșu este vinovat de aderare la un grup infracțional prin însăși încheierea unui contract de cesiune de drepturi litigioase. Ați mai auzit, ați mai citit undeva așa ceva??? Asta ar însemna ca orice contract între două părți, inclusiv un contract de vânzare-cumpărare, mâine-poimâine, dacă există suspiciuni cu privire la bunul tranzacționat sau proveniența lui, să pună în pericol și să bage în pușcărie avocatul care a realizat, pur și simplu, fără vreo implicare infracțională, acel contract. Vă dați seama unde s-a ajuns? Vă dați seama ce pericol reprezintă pentru profesia de avocat un asemenea precedent?

Cred că dacă ar fi puși, acum, să dea examen la Drept civil cei trei judecători supremi Florentina Dragomir (judecător fără jurământ depus, conform legii!), Ionuț Matei și Ioana Alina Ilie, toți trei ar pica cu brio. Pentru că au demonstrat, prin motivarea condamnărilor din dosarul Ferma Băneasa, că nu știu să facă nici măcar diferența între Legea 10 și Legea Fondului Funciar. Poate dă bunul Dumnezeu ca, în căile de atac ce vor fi introduse, să judece magistrați profesioniști, de bună credință, corecți și independenți. Pentru că, a fi independent, ca magistrat, înseamnă, printre altele, și lipsa de adicție la trimiterea în pușcărie a oricărei persoane ajunse în boxa acuzaților. Printre ei există și oameni nevinovați.

Rolul unui magistrat, indiferent la ce nivel de instanță se află, este și acela de a dibui defectele acuzării și fisurile probatoriului. A nu face asta, înseamnă a te descalifica în fața societății și a propriilor colegi. Înseamnă a călca în picioare drepturi constituționale consacrate și însăși noțiunea de Justiție. A nu face asta înseamnă a transforma banii pentru care ești plătit de stat, ca răsplată pentru serviciul public pe care ai ales să îl faci societății, în bani murdari. La  fel de murdari precum apa care curge pe țevile ruginite de la vechile penitenciare.

Niciodată nu e târziu, cât se mai poate, câtă vreme legea mai permite o cale, ca o eroare de judecată să fie îndreptată. Până una-alta, ceva esențial se va schimba. Grație deciziei recente a Curții Constituționale, prin care nu mai poți arunca oameni în pușcărie pe baza unei simple minute. Iar asta e o bătălie câștigată dintr-un război care nu s-a încheiat.

P.S. – Fetițele avocatului Robert Roșu își așteaptă tatăl acasă. Chiar dacă știu și ele unde este acum tatăl lor, în inima lor curată nu pot admite nedreptatea. Și le doare nespus. Dacă de Sfintele Paști e imposibil să-l aibă pe tati acasă, de la Înviere și până la Crăciun e timp destul ca Dumnezeu să refacă tot ceea ce unii justițiari pământeni, prin strâmbe judecăți, au stricat. Căci dacă dreptate nu e, Justiție nu e, nu-i așa?