Oamenii care trăiesc la fel încep să simtă și să gândească la fel

Un sondaj de opinie realizat în luna martie de Strategic Thinking Group relevă existența unor curente de opinie care, pe fond de incertitudine, pot evolua în direcții neprevăzute. Răspunsul la aceste curente de opinie care, în lumea transatlantică, s-au instalat de ceva vreme, perturbând-o din punct de vedere politic, geopolitic, reputațional, nu se poate rezuma, așa cum se întâmplă în acest moment, la demonizări, glume facile și meme pe rețelele sociale.

Se simt românii cetățeni de mâna a doua în Uniunea Europeană?

Datele care mi-au atras atenția sunt următoarele: 78,2% dintre cei chestionați își exprimă acordul cu privire la afirmația „românii sunt priviți ca fiind > în Europa”, iar 64,2% consideră că „România trebuie să își apere interesele naționale atunci când acestea sunt în dezacord cu regulile Uniunii Europene, chiar dacă riscă să își piardă poziția de stat membru al UE”. În același timp, 55,9% consideră că poluarea din România este provocată mai ales de companii străine, 50,2% sunt de părere cu unele state europene blochează aderarea României la Schengen din motive economice, iar 35,4% sunt de acord cu afirmația că, în România, „construcția de autostrăzi este blocată de puteri străine, care urmăresc să blocheze dezvoltarea țării”.

Răspunsurile pot și trebuie interpretate și în cheia unei maturizări a raportării opiniei publice la Uniunea Europeană, în general, la contextul transnational în care acționăm și ca persoane, și ca societate. Avem de-a face cu o abordare mai puțin euforică, mai realistă, mai pragmatică, o dozare a așteptărilor, lucruri firești după experiența concretă a integrării. Și, mai ales, poate fi vorba despre o reorientare a acestor așteptări în sensul obținerii unor avantaje economice, al înscrierii țării noastre pe o orbită a dezvoltării prin valorificarea contextului european.

Problema poate interveni în momentul în care aceste așteptări și aspirații firești sunt canalizate nu în sensul unui dialog rațional, pragmatic, cu partenerii europeni, ci evoluează în direcții resentimentare, ale identificării de vinovați, posibil chiar țapi ispășitori, pentru vulnerabilitățile interne ale societății românești. Există o graniță între discuția rațională, chiar cu puternice accente critice, referitoare la avantajele integrării europene și abordările resentimentare de genul „România doar a românilor”, „argați la Occident”, „străinii/ pâgânii care au furat țara alături de trădători în ultimii 31 de ani”, totul asezonat cu nostalgii față de „mireasma unor vremuri de legendă”. Dar o graniță care, în condițiile de incertitudine create de pandemie și pe fondul unei guvernări fragmentate, păscută de riscul unor performanțe incerte, pare a deveni mai permeabilă pe zi ce trece.

România cu mai multe viteze

Discuția de tip resentimentar își poate găsi un teren fertil și ca urmare a faptului că, într-o Uniune Europeană cu mai multe viteze, România pare să se înscrie ea însăşi într-un scenariu al vitezelor interne diferite. Dincolo de formule retorice seducătoare, cred că merită reflectat asupra faptului că în România pot fi identificate fracturi – între regiuni, între zone urbane şi rurale, fracturi economice şi sociale şi dureroase fracturi între generaţii. Condiţiile de trai diferă de la Cluj la Vaslui şi, aşa cum ne spunea sociologul american Paul Lazarsfeld, oamenii care trăiesc la fel încep să simtă și să gândească la fel.

Care este infrastructura – de autostrăzi, drumuri naţionale, infrastuctură de mediu, de energie, dar şi infrastructura de idei – care asigură coeziunea socială a României? În absența acestei infrastructuri comune de idei, trăiri și aspirații, găsim scheme binare cu tentă moralizatoare și cu mare potențial de polarizare. Și, după cum o arată cercetările pe marginea retoricii populiste, astfel de scheme binare sunt o invitație la populism, toarnă gaz pe focul populist; creează așteptarea cu privire la apariția unui lider ale cărui puteri „miraculoase” (doar are „morala”, „dreptatea” de partea lui) va „face curățenie”, mai întâi în politică și apoi în întreaga societate. În plan politic, nu suntem departe de implozia centrului, prezența forțelor politice anti-sistem, anti-establishment, care se alimentează una pe alta, fiind consfințită de ultimele alegeri parlamentare. Întrebarea este dacă această implozie a centrului nu înaintează și dincolo de politică și dacă nu ne apropiem de „febra non-comunicării”, de cristalizarea unor tabere învrăjbite care se ignoră, sau, după caz. se disprețuiesc și se urăsc reciproc.

Caracterizarea unor fenomene din societatea românească în termeni de ascensiune a extremismului mi se pare, fără îndoială, corectă, dar incompletă. Probabil că o atenție cel puțin egală ar trebui acordată unor manifestări care preced pandemia, care au înflorit pe perioada pandemiei și care aproape sigur îi vor supraviețui: implozia centrului, a mainstream-ului; ațâțarea resentimentelor; rematizarea discuției despre inegalitățile socio-economice, despre decalajele de dezvoltare, în termeni identitari, cu mare potențial de polarizare; revolta împotriva aroganței percepute a clasei experților/ a „elitei”. Societatea în ansamblu pare că evoluează doar în direcția polarizării. O polarizare de tip nou, intransigentă, care exclude, de plano, alte puncte de vedere, indiferent care ar fi subiectul aflat în dezbatere; o stare perpetuă de antagonism emoțional și de radicalizare a climatului social.

Sondajul de opinie realizat de Strategic Thinking Group a scos la suprafață tendința de cristalizare a acestor curente de opinie. Modalitatea de răspuns, aceea care să ne pună la adăpost de busculade și vârtejuri emoționale, inclusiv în ceea ce privește raportarea la Uniunea Europeană, nu este simplă. Ea sigur nu se poate reduce la ignorarea sau demonizarea fenomenelor amintite. Pe termen scurt (?), răspunsurile ar putea viza reducerea temperaturii de fierbere a conversației publice, stoparea fenomenului de implozie a centrului, redobândirea capacității de a conviețui cu cei care au păreri sau opțiuni diferite de ale noastre.