Aproape de lumea dezlănțuită nu e loc de greșeli!

Invadarea Ucrainei continuă. Continuă și valul de refugiați către România. Din ce în ce mai mare. Un tsunami greu de oprit. Sau poate ușor de oprit dacă invazia ar înceta și s-ar instala pacea. Dar cum? Cine poate aduce pacea acum, mâine, după 12 zile în care Ucraina este distrusă pas cu pas și nici ucrainenii, nici rușii nu renunță la pozițiile lor?

Nu sunt un jurnalist specializat pe politică externă, cu toate acestea, având experiența jurnalismului în zonă de conflict, pot să afirm că orice război are mize teritoriale, dar și mize financiare enorme, interese majore și jocuri care nu se fac la vedere, ci pe sub masă. Depinde de factorul politic, de liderii politici cum gestionează războiul și pacea, sau pacea și intrarea într-un conflict, pentru că s-a ajuns la o limită a suportabilității.

Suferința majoră nu este a celor care, aflați în funcții înalte în stat, sunt desigur apărați până la capăt și cu orice preț, ci a celor mulți, a victimelor colaterale care formează la final statistica neagră a unor astfel de încordări. Așa se face că, mai târziu, în istorie rămân cifre, nu oameni și viețile lor. Numărul morților, numărul răniților, valoarea daunelor materiale, acordurile și tratatele de după. Și cam atât. Lecții din care, de cele mai multe ori, nu învață nimeni nimic.

România este zonă-tampon. Și sper să rămână așa până la instaurarea păcii. Dar cum să vină pacea dacă Putin, pe de o parte, nu se lasă combinat într-o negociere în care Zelenski nu renunță și nu admite că acordul de la Minsk nu a fost respectat de ambele părți, și cum să renunțe Zelenski la ceva, cum să facă un compromis acum, după ce jumătate de țară e zob, în speranța că jumătatea rămasă nepârjolită încă va fi salvată? Greu, foarte greu după aceste 12 zile de asediu.

Unii specialiști cu ștate vechi și cunoscători ai geostrategiei militare cu care am discutat afirmă că e cam târziu ca Zelenski să dea înapoi și să spună: “Băi, Putin, hai să facem așa, rămâi tu cu Donețk și Lugansk și lasă-mi restul Ucrainei în pace?” Greu…După determinarea pe care o afișează președintele ucrainean, acum, la acest moment, pare că orice negociere e făcută doar de ochii lumii.

Putin așteaptă momentul acesta al invaziei de mult timp. De vreo șapte ani. Putin s-a bazat, în declanșarea invaziei, pe încăpățânarea Kievului, știa că asta va urma și, în sadismul lui, a făcut ce își propusese demult. A invadat Ucraina. Și nu va stopa măcelul fără garanția că a câștigat la masa negocierilor exact ceea  ce a vrut înainte de declanșarea operațiunii. Dacă se dorea pacea, negocierile acestea ar fi trebuit să aibă loc în alte circumstanțe și cu mai mult timp în urmă, înainte ca primul tanc sovietic să ia direcția Ucraina.

România a devenit azi casă, spital, loc de adăpost pentru toți ucrainenii care au fugit din calea dezastrului umanitar. I-am primit cu brațele deschise. Asta ne costă. Până să vină bani “decont” de la fondul pentru refugiați via Uniunea Europeană, cheltuim banii noștri întru fraternizare cu suferința unui popor plecat în exil. Toată lumea se zbate, de la autoritățile centrale, la săracele autorități locale secătuite de pandemie, de facturile la energie și de lipsa banilor pentru necesitățile curente ale comunităților. Sigur, așa este normal, așa este uman, acesta este spiritul creștin. Ajutăm cu tot ce putem. Dar cât (mai) putem oare?

Să trec, însă, la un episod care pe mine m-a revoltat. O altă fațetă a exodului ucrainean. Pe un post de televiziune am văzut imagini filmate la frontiera ucraineano-română, unde acele mașini de lux ale ucrainenilor potenți financiar treceau vama ca prin brânză, timp în care Poliția Națională din Ucraina îi păzea. Și în acest timp, am văzut cum aceiași polițiști ucraineni împingeau orice refugiat, tot ucrainean, tot frate de-al lor, să nu se apropie de vreo mașină luxoasă, deși oamenii care erau pe jos cu copii vedeau în ei, în conaționalii lor, speranța de a fi luați și ei în limuzine și duși până în România. Și, după ce am văzut aceste imagini, m-am întrebat ce solidaritate există între ucrainenii bogați și ucrainenii săraci? Iată cum (mi-am mai zis eu încă o dată în sinea mea, de parcă n-aș fi știut), pe timp de pace sau pe timp de război, banul deține supremația.

Dar ce facem noi aici, la noi, cu noi înșine? În primul rând, sper ca decidenții să nu apeleze la vreo mișcare greșită care să ne arunce sub tirul rachetelor rusești. Vreau pace, nu război. Și, ca mine, toți românii.

Problema refugiaților va fi greu de gestionat. Criza economică își va arăta și mai abitir colții în perioada următoare. Ca o hienă înfometată. România nu a scăpat de problemele ei și este nevoită să le rezolve și pe ale altora. Cu prioritate, pentru că avem lângă noi un dezastru umanitar. Ce mă deranjează, totuși, este că problemele românilor nu mai sunt pe lista de priorități. Ca și cum noi ne-am fi îmbogățit peste noapte, totul e bine și devreme acasă! S-a terminat cu pandemia? Încă nu. S-au terminat, gata, neajunsurile de tot felul pe care le are țărișoara asta jefuită atâția amar de ani? Și eu, și voi cunoaștem adevărul.

Șansele României de a avea investiții majore în viitorul apropiat scad cu fiecare zi de război la graniță. Problema energiei nu este nici ea rezolvată, suntem în aer deocamdată cu toate planurile de redresare.

Prețurile au crescut cu 20-30 la sută în ultima lună și vor continua să crească. Goana după euro duce la devalorizarea leului, ROBOR la trei luni a explodat, oamenii au intrat deja în panică și coada la pașapoarte dovedește că românii vor să se asigure că în orice moment pot părăsi țara spre destinații mai liniștite, departe de lumea dezlănțuită. Așa că piața muncii va suporta consecințe nefaste.

Nimeni nu știe cum va arăta agricultura acestui an, dar estimările sunt că la grâu și porumb costurile vor sări de 30 la sută. Așa că pâinea noastră cea de toate zilele va fi și ea mult mai scumpă. Cum vom ieși din acest impas? Pensionarii vor mai rezista? Cum și cât? Bolnavii noștri vor mai avea parte de asistența medicală de care au nevoie, mai ales cronicii și cei cu afecțiuni incurabile? Asistații sociali, mulți asistați social ai patriei, ce vor face? Din interior nu vine lumină, dinafară suntem înghesuiți de situația externă și de interesele mari, mult prea mari ale boss-ilor planetei. Clipim din ochi și când îi deschidem vedem același tablou stresant și fără perspectivă.

Noi suntem un popor primitor, îngăduitor, sufletist. De aceea, mă gândesc că, pentru a ajuta pe alții, trebuie să stăm în picioare, să avem grijă și de sănătatea noastră, și de viața noastră și a celor de lângă noi. Să fim o societate puternică. Să-i iubim pe toți, neuitând să ne iubim și pe noi, pentru că n-am văzut până acum vreun bolnav care să poată avea grijă cum trebuie de alte persoane suferinde. Ca să ajutăm, avem nevoie să fim ajutați și mai ales să ne ajutăm.

Declarațiile sforăitoare ale liderilor europeni sau ale altora de pe mapamond care nu se află în situația României nu ne țin de cald și de foame. Trăim un moment al faptelor, nu al vorbelor. Românii trebuie să învețe acum, cât nu e prea târziu, să se ajute și între ei. Este vorba, dacă vreți, de acel sprijin pe care și ucrainieni mai săraci, din convoaiele de refugiați de la graniță, îl așteptau de la semenii lor care stăteau la căldură în mașini luxoase păzite de poliția lor națională, ca să treacă mai repede granița în România. Adică aici, unde trebuie să recunoaștem, nu curge lapte și miere, dar din micul nostru fagure împărțim pentru toți cei aflați în nevoi. Așa să ne ajute Dumnezeu!

P.S.: Vi se pare ușoară situația în care Rusia ne-a pus acum pe lista țărilor neprietenoase? E bine să fim precauți și mai ales pregătiți. Iar la capitolul ăsta, nu stăm bine deloc. Să ne pregătim. Și, mai ales, să nu greșim. Un pas greșit ne poate duce de pe buza prăpastiei direct în hău.