Aproape sărbătoare
Se mai liniştesc valurile pe aici, prin România tuturor.
Şi cele politice (nu că s-ar fi găsit soluţii, idei concrete, planuri de bătaie coerente şi bune, președinți noi cu mandat valid sau guvern creionat în nuanțe ceva mai clare) şi cele sociale (nu că ar fi dispărut sărăcia din portofelele atât de multor oameni, cu tot cu restanţele la întreţinere şi datoriile la gaz şi lumină) şi cele familiale (nu că s-ar fi împăcat fraţii între ei, încercând să găsească firul comun atât de subţire, care cândva îndeplinea cu succes rolul de punte, sau mamele cu copiii care nu-s niciodată suficient de reuşiţi cât să fi meritat sacrificiul) şi cele morale (nu că s-ar fi curăţat de nimicnicie marele bazin în care educaţia e lipsită de esenţă şi regulile sunt făcute doar ca să nu fie deranjaţi cei mai puternici şi mai importanţi dintre vecini) şi cele geografice (nu că nu s-ar mai sta la cozi infernale pentru intrarea în România, dinspre vestul cu tentaţii, dar măcar ştim că am intrat în Schengen şi că aşteptarea curând va lua sfârşit, aşa cum atâţia ne-au promis că va fi şi doar unii dintre ei au şi reuşit să îndeplinească) şi cele comerciale (nu că s-ar fi golit de cumpărători marile centre comerciale în care tocmai acum, în ajun de Crăciun, toţi aleargă bezmetic, după ultima păpuşă pentru fetiţa de acasă şi după încă o maşinuţă pentru fratele ei, după nişte mâncare la preţ mai bun pentru masa de miercuri şi după o sticlă, măcar, de vin decent care să întregească ospăţul).
Au luat pauză şi multe dintre emisiunile de la televizorul clasic sau de pe YouTube-ul devenit şi el clasic, de la un timp, prea puţini mai sunt la muncă, pentru a realiza conexiunea dintre ei şi noi, dintre ceilalţi şi ceilalţi.
Mereu mi s-a părut interesant și amețitor cum o mare sărbătoare precum Crăciunul are puterea de a anula… tot. De a elibera străzile de maşini, de claxoane, de nervi, mii şi mii de nervi care plutesc, mai ales dimineaţa, pe toate bulevardele din Capitală şi din celelalte mari oraşe ale ţării, care au devenit neîncăpătoare pentru atât de mulţi oameni în căutarea unei şanse la o viaţă mai bună. Cu adevărat mai bună.
Bucureştii, aşadar, s-au golit, mai sunt oameni doar în malluri, aşa cum spuneam, în goana după cadoul care nu poate lipsi de sub brad. Şi prin cimitire mai sunt câţiva, aşteptând un semn de la cei plecaţi prea devreme, cum că le-ar fi bine acolo unde sunt, cum că moartea nu ar fi aşa de sumbră cum credem noi, baletând inutil prin viaţă.
E ceaţă afară şi geamurile dinspre drum arată parcă mai murdare decât arătau ieri, când lumina soarelui mai rupea din praful aşternut peste tot prin case. Copiii se bucură, vine Moş Crăciun, da, vine, reţeta e aceeaşi mereu. Se repetă şi bucuria şi aşteptarea şi secunda. Toate se repetă. Retrăim acelaşi Crăciun de când eram şi noi mici, numai că am mai pierdut din oameni, numai că am mai pierdut din iluzii, numai că sania Moşului nu se mai aude clinchetind pe acoperişul casei în care ne aflăm.
E aproape sărbătoare.
Şi Gândul meu nu vrea să ia pauză. Păstrăm aparatul de scanare deschis, poate se întâmplă ceva ce merită menţionat, analizat, discutat. Poate se întâmplă să se reia, odată cu Crăciunul, şi dreptul nostru, al tuturora, la demnitate şi la coerenţă. E aproape sărbătoare. Și îmi vine în minte o poezie a tatei, care ar trebui învățată pe dinafară și de cei care ne zguduie pe drumul spre zilele de mâine: „Să fim oameni pentru oameni,/mai curați, mai calzi, mai buni/Și să fim mereu aproape,/Ca români pentru români” (A.P.). Recitiți.
Citește și: