Atenție la veștile bune!

Înainte de fiecare iarnă, veștile bune, mai ales în preajma Zilei Naționale sau a altor sărbători care vin odată cu frigul, trebuie privite cu multă atenție. Nu cumva să ni se inunde casele, inimile, sufletele, de vreo speranță care e departe de a fi adevărată. În luna în care se presupune că trebuie să fim români, să fim mai buni, să fim atenți și iubitori, într-un cuvânt să ni se umple toate resursele de clișee și de formule de dinainte stabilite, avem și obligația, dacă mai ținem și cu noi, în bătăliile de fiecare zi, să avem grijă la aceste false „luminițe” de la capăt de tunele.

Ni se promit prețuri mai mici la gaze, cu câțiva bani în jos pe gigacalorie, apoi promisiunile aleargă la vale, ca pe o pantă plină de zăpadă, pe care, fără sanie, se poate risipi orice ideal. Ni se promit niște zile călduroase, în casele noastre bătrâne, cu probleme cu furnizorii de gaze rezolvate și cu datoriile plătite, la timp, la netimp, dar ne trezim în sectoare de prestigiu ale Capitalei cu dimineți mai friguroase decât ne-am fi imaginat, decât ar fi dorit, în scenariile stabilite, orice om normal la cap. Dar cine mai e normal la cap, în Bucureștii noștri, în Româniile noastre împărțite între oameni, granițe și veacuri?

Și veștile bune continuă să vină! Fiți atenți la ele, nu cumva să vă electrocuteze, de atâta bună stare, de atâta emoție! Că bani pentru Moș Nicolae nu ne dă niciun angajator, poate doar un preaviz cu care să băgăm frica în cizmulițele fără vină ale copiilor noștri, care așteaptă și așteaptă și așteaptă. Și pe care nu-i putem păcăli la nesfârșit că vremurile bune încep de mâine încolo și că tot începând de mâine nu se va mai șterge din memoria telefoanelor câte un nume, de la vreo rudă îndepărtată care pierde bătălia cu viața și pe care, prin acceptare, o uităm, puțin câte puțin.

Altădată, măcar ne mințeau cu vești proaste, îmi spune cineva care trece pe lângă cuvintele mele tocmai acum, înainte să le trimit tiparului. Așa e, înainte, când nu aveau atâta imaginație, când nu exista atât de mult îndemn la ipocrizie și atâta sânge rece, veștile rele erau cele care țineau prim-planul dialogurilor păcălite dintre oameni cu sau fără orizont. Nimic nu mai e ca înainte. Nimic nu mai e cum a fost.

Nu plângem după zilele de ieri, chiar dacă, de cele mai multe ori, ni se par mai luminoase și mai pline de înțeles. Nu plângem nici după ziua de mâine, de care ne e atât de frică și cu care nu știm să ne potrivim la măsurători. Suntem captivi într-un „azi” pe care toți, dar toți, de la primari, la prefecți, la deputați, senatori și președinți de stat îl transformă mincinos într-o iluzie. Nu, nu, nu doar pentru că e 1 Decembrie vom fi mai iubitori cu românii de peste granițe și de aici, de aproape.

Nu, gazele nu vor costa mai puțin pentru că vine Moș Nicolae. Nici căldura din blocurile bucureștene nu va curge cu mai mare îndemn. Vine și Crăciunul, asta încă nu e o minciună, dar asta nu ne va face mai buni și nu ni-i va aduce pe frați mai aproape, dacă răceala din familii e deja depusă pe țevi.

Și mie mi-e dor de normalitate. Și mie mi-e dor. Dar mă feresc de veștile bune, ca de niște amăgiri.

CITIȚI ȘI:

Evadarea din paradis

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel

”Chiriași la noi în țară”

Când românii se simt români