Aterizare la Brașov
Nu-s prea bătrână, dar nici copilul casei nu mai sunt. De când mă plimb prin lumea asta mare numită România, am văzut foarte puține noutăți sau inaugurări. De gări, de stații de metrou, de aeroporturi, de autostrăzi, de șosele naționale. Puțin, foarte puțin în acești treizeci și ceva de ani, pe care vârsta mea, întâmplător, îi socotește, de la viața de după regimul comunist.
Zilele trecute, Aeroportul Internațional Brașov Ghimbav a fost inaugurat, cu o cursă simbolică București-Brașov, a unei aeronave Tarom, pilotată de Cătălin Prunariu, fiul lui Dumitru Prunariu – care spunea, cu această ocazie: „Mă bucur că sunt primul cosmonaut român, dar regret că sunt singurul cosmonaut român după atâția ani.”
Nicio mirare că performanțele acestui mare român n-au fost egalate, în țara în care tinerii care ar putea studia ca să ajungă cosmonauți nici nu știu dacă pot da bacalaureatul în siguranță, din cauza neînțelegerilor dintre guvernanți și profesori, din cauza lipsei de comunicare dintre ei și noi, din cauza dezinteresului care se așază în toate straturile sociale românești.
Așadar, avem un aeroport nou, într-o zonă a țării care merita atât de mult atenție și respect. Niște spanioli pe care i-am cunoscut săptămânile trecute spuneau că în decembrie vor să vină în România, să cunoască zona Apusenilor, că nu-i deranjează posibilele temperaturi scăzute din preajma sărbătorilor și nici drumurile județene uneori impracticabile, doar că nu știu exact unde ar fi mai bine să aterizeze, dacă la București sau la Cluj-Napoca – unde se mai întrezărește câte o doză de normalitate. Le-am recomandat să nu ocolească Maramureșul, Bucovina, să coboare și spre Sighișoara și, azi, dacă i-aș revedea, le-aș spune că e o idee bună să aterizeze la Brașov și să pornească de acolo aventura prin satele dumnezeiești ale României.
Nu știu ce partid a semnat actele pentru construcția aeroportului Ghimbav, nu știu dacă e din PNL sau PSD cel care a avut curajul să construiască în țara în care toate cad, nu mă interesează dacă e discipol al lui Klaus, al lui Traian sau al lui Ion! Oamenii cu coloană vertebrală merită să fie ai întregii țări, nu să aparțină de vreun partid care oricând poate să se dizolve de pe marea scenă a maimuțărelilor și neputinței.
Să aterizăm la Brașov, să mergem spre satele unde nu doar Regele Charles știe să aprecieze frumusețea, să cunoaștem acei țărani care au făcut din România subiect de roman de atât de multe ori, când încă se mai punea problema ca autorii să semneze scrieri despre tradiții și despre adevărurile de când bunicii noștri erau copii, de când strămoșii noștri erau liberi.
Și, dacă se mai poate, dacă nu cerem prea mult, domnilor guvernanți, să fie acesta un periculos precedent, din care să învățăm ceva: să mai facem aeroporturi, să facem cumva ca să nu moară de tot compania Tarom, cu care am putea să atingem destinații și destine, să mai șlefuim șosele, să mai deschidem orizonturi către cei care ar fi curioși să ne cunoască, de autostrăzi – mi-e și frică să vorbesc, să cer, a trecut atât de mult de când sudul, de exemplu, suferă pentru că infrastructura nu se dezvoltă, ne-am obișnuit așa de tare cu lipsurile, încât ne e teamă să cerem ca ele să dispară.
Dar acum să ne bucurăm de ce avem (fără să căutăm interesele ascunse ale acestui proiect de care era nevoie): doamnelor și domnilor, am aterizat la Brașov, România. Se poate!
Citește și:
Sfârșitul care nu se mai sfârșește