Barbu Mateescu: ”17 luni de alegeri românești dintr-o perspectivă chinezească” (OPINIE)

Taoismul este un curent de gândire, devenit rapid religie, care a apărut în China din cauza raționalității inerente confucianismului. Prin contrast, taoismul pune accentul pe partea de joc a vieții – pe instabilitățile inerente politicii sau domeniului militar. Câteva din constatările fundamentale ale taoismului se aseamănă cu descoperirile moderne despre bioritm. Într-o formă simplă: dacă ești acum sus, urmează să fii (mai devreme sau mai târziu) în prăpastie.

Teorema limitei centrale din matematica probabilistă îngână, de asemenea, aceeași melodie cu cea a taoismului: a menține o performanță constant înaltă este extrem de dificil. Aplicând teoria la realitate, era evident că ciclul electoral din ultimul an și jumătate urma să prezinte un peisaj similar. Cine începea bine urma să termine prost – și invers. Să zicem că erai o formațiune care a performat foarte bine la europarlamentare, poate chiar și la prezidențiale. Rezultatele proaste ale adversarilor urmau să implice schimbări de conducere, reformularea ofertei electorale și deci schimbarea cadrului competiției, posibil într-un mod defavorabil ție. Semnul de întrebare: factorul timp, nu atât în termeni uzuali, cât subiectivi. Urmau să aibă loc destul evenimente în relativ scurta perioadă de 17 luni astfel încât lucrurile să se poată schimba?

Răspunsul a fost, în genere, pozitiv. PNL, PMP și – într-o oarecare măsură USRPLUS – descriu o traiectorie descendentă de-a lungul celor patru scrutine ce au avut loc în ultimul an și jumătate. Liberalii ocupă locul unu în primele trei scrutine, dar locul doi la ultimul. În mod similar, PMP are trei scoruri peste prag (5,76% la europarlamentare, 5,72% la prezidențiale, 5,88% la scrutinul pentru componența consiliilor județene), iar ultimul sub prag (4,82% sau 4,93% la parlamentare, în funcție de care din cele două camere ale parlamentului este luată în considerare).

Calculele privind USRPLUS sunt complicate de ambiguitățile alegerilor locale, în unele locuri alianța neavând candidați, iar în altele având o ofertă comună cu cea a PNL. Dacă le excludem și ne uităm strict la europarlamentare, prezidențiale și parlamentare, vedem la USRPLUS o situație ușor mai complicată: înalta cotă de 22,4% de la europarlamentare nu mai este atinsă după aceea, alianța stabilizându-se: Dan Barna obține 15,0% din voturi în primul tur al prezidențialelor, Alianța obține 15,37% din voturile la Camera Deputaților, respectiv 15,86% din voturile pentru Senat.

Un caz ce se încadrează în bună măsură în model este cel al Pro România, care începe cu un scor peste prag la europarlamentare (6,4%) și încheie sub prag la parlamentare (4,1%). Între cele două momente are un loc un scrutin mai greu de procesat, Mircea Diaconu obținând 8,85% în calitate de candidat comun al Pro România și ALDE. Însă cele două partide cumulaseră împreună la europarlamentare 10,55%, deci aș evita să încadrez scorul acestuia drept o întrerupere a unui trend descendent.

Pe logica taoistă, cine începe cu stângul va termina bine. PSD are 3 președinți în 17 luni, crescând de la cotele cvasi-identice din 2019 (22,5% la europarlamentare, 22,36% la prezidențiale) la 29% la parlamentare. Primul scrutin înseamnă un loc doi cu emoții, la mică distanță de ocupantul locului trei; ultimul scrutin înseamnă pentru PSD pe locul unu.

În mod asemănător, George Simion primește 1,3% din voturi la europarlamentare, candidatul la prezidențiale care a reprezentat cel mai bine aspirațiile naționaliste (Mircea Diaconu) 8,85% iar la parlamentare AUR primește 9,1% din voturi. Cum Diaconu a beneficiat și de susținerea votanților Pro România sau ALDE, nu toate procentele sale pot fi încadrate drept prefigurând scorul AUR. Dar dacă un sfert sau o treime din cei care l-au votat în primul tur al prezidențialelor s-au îndreptat după aceea spre AUR, putem plasa și acest tur unu în contextul  unei ascensiuni.

Există două excepții de la regulă. UDMR operează pe logici anume, la prezidențiale – de exemplu – candidatura sa fiind mai degrabă simbolică. ALDE începe slab, cu un scor sub prag la europarlamentare, după care dispare cu totul. De fapt, privind de la și mai mare distanță ce s-a întâmplat, alegerile din 2019-2020 în sine pot fi încadrate într-un trend deja tradițional în România: pedepsirea guvernării. La parlamentarele din 2016, PSD și ALDE obțin împreună 52,5% din voturi – aproape își înjumătățesc scorul în câțiva ani de zile, ajungând la 26,6% la europarlamentare. Prezidențialele și parlamentarele reprezintă o remontare parțială, dar insuficientă. La momentul parlamentarelor ALDE e deja dispărut iar PSD se oprește la un scor cu 2 în față – ușor sub 30%.

În 2024 vom avea, se pare, patru runde de alegeri în jumătate de an. Suprapunerea europarlamentarelor cu localele este posibilă, dar anevoioasă. Factorul timp nu va permite apariția sau corectarea unor trend-uri. Având în vedere istoria recentă a României, intuiesc că deținătorii puterii vor avea dificultăți la europarlamentare.

La locale, scena va fi complicată de primari populari sau nepopulari (de remarcat victoriile USRPLUS din acest an la Brașov sau Timișoara, atât la locale cât și la parlamentare, deși în 2019 trend-ul părea a fi descendent, Alianța câștigând în aceste municipii la europarlamentare, dar ocupând locul 2 la prezidențiale).

Cel mai probabil, în vederea prezidențialelor, entitățile politice care se simt defavorizate de situația evidențiată de alegerile din primăvară sau vară vor încerca să pluseze cu candidaturi de impact, neașteptate sau chiar senzaționale la prezidențiale – atât ca identitate cât și ca mesaje. Astfel, ele vor încerca să „spargă” situația definită de europarlamentare și locale, să „schimbe trend-ul” sau „să genereze un trend nou”. Implicațiile strategice ale acestei situații sunt interesante și le voi discuta săptămâna viitoare.