Barbu Mateescu: ”PMP și ALDE” (OPINIE)

Cele două partide menționate în titlu își vor arunca fondatorii în bătălia pentru Primăria Capitalei. De obicei PMP și ALDE se află de părți diferite ale dezbaterilor politice esențiale pentru România. Dar ele se aseamănă, de fapt, în multe privințe. Ambele se revendică drept moștenitoare autentice ale unei drepte mânjite prin unificarea PDL cu PNL. Ambele sunt, ai putea spune, copii ai acelei unificări – Cain și Abel. Cele două partide duc o veșnică și constantă luptă cu pragul electoral, pe care de obicei dar nu întotdeauna o câștigă, obținând în jur de 400 de mii de voturi. La vârful oficial sau neoficial al fiecărei formațiuni se află un politician care în 2000 era vedetă, în 2010 relevant și în 2020 marginal. Iar în ambele partide, din perspectiva publicului, dincolo de lider nu mai este foarte multă lume. Lista membrilor cu notorietate e surprinzător de scurtă și surprinzător de… veche. Tăriceanu, Vosganian, Băsescu sau Turcescu erau foarte relevanți mai ales înainte de apariția ALDE sau PMP. De atunci, cele două partide, cumulate, au generat o singură figură nouă, Eugen Tomac, care însă își reduce semnificativ din profil necandidând la alegeri care să-l valorifice, precum cele prezidențiale sau pentru primăria Bucureștiului. Pregătindu-l probabil pentru 2024 ca Steaua cândva pe Gavrilă Balint pentru finalul meciului, partidul a alergat din colț în colț în acest ciclu electoral spre orice candidat cu putință în afară de Tomac, Traian Băsescu fiind învoit din Parlamentul European iar Theodor Paleologu fiind extras din bibliotecă. Dacă și Tomac e ținut după cortină, rezultă natural un pachet de întrebări: sunt PMP și ALDE niște muzee? „Madame Tussaud” al politicii românești? „Dacă doriți să revedeți”? Pe criterii ambițioase, exponatele sunt cam puține și emisiunea cam scurtă. Pentru 5-6%, se pare, e suficient.

În fața ambelor partide se află deci o provocare pe care liderii nu o pot rezolva neapărat și anume depășirea pragului parlamentar la alegerile ce urmează în curând. Trebuie înțeles acest lucru: și PMP, și ALDE au avut emoții în trecut având pe Băsescu și Tăriceanu purtători de drapel. Paradigma în care se operează, la nivel național – și nu în București! – este „suntem pe marginea prăpastiei”, și nu „dacă n-ar fi șefu’, am fi pe marginea prăpastiei”. La o privire mai atentă, diferențele dintre cele două partide ies în evidență din acest punct de vedere. PMP are mai multă experiență, înființându-se mai devreme. A participat la trei alegeri ce implicau exclusiv sigla partidului – adică europarlamentare și parlamentare – depășind de fiecare dată pragul de 5%. Capacitatea sa de a depăși 400 de mii de voturi era egală cu zero până anul trecut. Matematic vorbind, mai mult de 8 milioane de voturi valide la parlamentare l-ar fi trimis sub prag. Dar de ani buni parlamentarele sunt decuplate de prezidențiale, prezența fiind în consecință mică. Nici măcar în momentul valului de emoție din 2012 nu s-au înregistrat 8 milioane de voturi valide. Mai mult, începând cu 2016, partidul nu scade niciodată sub 390 mii voturi. Implicit, prezența sa în viitorul parlament este foarte probabilă. Vitală în ecuație este experiența foștilor membri PDL. Prin contrast, supraestimat este factorul Băsescu. În fiecare an „băsiștii” sunt din ce în ce mai puțini. În fiecare zi împlinește 18 ani un tânăr care nici măcar n-a auzit de Băsescu. Și totuși voturile PMP sunt în creștere scrutin după scrutin. Subiectul merită o investigație aparte, în fiecare localitate de minimă relevanță din România PMP fiind o prezență evidentă dar discretă. Răspunsul nu are de-a face cu discursul partidului, acesta fiind nespecific pe o scenă unde atât PSD cât și, parțial, PNL expun emoții tradiționalist-creștine. În 2024, PMP va avea o provocare adițională. În acel an, prezidențialele vor fi simultane cu parlamentarele. Pentru a rămâne în parlament, PMP va avea nevoie de 420-450 de mii de voturi, la o prezență foarte înaltă chiar 500 de mii. Ținta nu e imposibil de atins – Theodor Paleologu a obținut 527 de mii de voturi anul trecut, și poate că un candidat cu performanță asemănătoare ar reuși să focalizeze înspre PMP cele 500+ mii voturi. De ținut minte, însă, că în 2024 bariera va fi un pic mai sus decât cea cu care PMP se confruntă la parlamentarele aflate în viitorul nostru imediat.

Prin contrast, ALDE a participat la doar două scrutine. La ultimele parlamentare avea nevoie de 352 de mii de voturi pentru a depăși pragul, și a obținut mult mai mult, adică 423 de mii. La ultimele europarlamentare a strâns 372 de mii de voturi. Nimeni nu a observat un lucru: și în cazul în care și-ar fi menținut cele 423 de mii de voturi din 2016, ALDE nu ar fi trecut pragul la europarlamentare. Partidul a căzut în capcana unei distorsiuni electorale care are un impact din ce în ce mai mare asupra României: existența a două corpuri electorale separate, mulți din votanții de la europarlamentare (sau prezidențiale) neputând vota la locale sau parlamentare întrucât n-au adresa din cartea de identitate în localitatea în care locuiesc de fapt. Astfel, ALDE e peste prag în România „mică”, în care studenții și chiriașii din marile orașe n-au cum să voteze. Dar este sub prag dacă toți românii pot veni la vot.

Acest aspect este, evident, doar o parte din ce s-a întâmplat cu ALDE între 2016 și 2019. Practic, formațiunea a pierdut o optime din votanții de la parlamentare. Este puțin – PSD a pierdut aproape jumătate din votanții săi. Subliniez: PSD a fost asociat cu guvernarea într-o măsură mai mare și a plătit incontestabil mai mult. A existat însă un șoc al scăderii ALDE sub prag. Îl putem privi acum drept un șoc de neînțeles – ALDE trecuse pragul, totuși, o singură dată. Nu e nicio lege care să spună că dacă treci pragul o dată, îl vei trece pentru întotdeauna. Mai importat este că acest șoc a avut însă efecte în cascadă, interesul publicului pentru ALDE scăzând dramatic. Noi, sociologii, căutăm cu lupa votanții partidului în bazele de date, ei fiind abia prezenți în eșantioane – adică numărabili pe degetele unei singure mâini. Victor Ponta, mai eficient probabil în a instrumenta emoțiile anti-Iohannis ale votanților ALDE, a ronțăit o parte din zestrea electorală a lui Tăriceanu. Despre 2024 ce să mai vorbim… Exceptând un comportament miraculos al lui Tăriceanu în cursa electorală pentru București, ALDE se apropie de finalul drumului. Ce a pățit ALDE poate că seamănă din multe puncte de vedere cu ce i s-a întâmplat imperiului austro-ungar la debutul primului război mondial. Confruntându-se cu două priorități simultane – invadarea Serbiei și apărarea Galiției de atacul imperiului țarist – statul-major al habsburgilor a alocat unei armate speciale o traiectorie complicată dar fascinantă. Această armată trebuia să ajute la cucerirea Belgradului după care să fie dusă cu trenul, în timp util, spre Galiția. A urmat cea mai rea dintre situațiile posibile: după ce a ajutat – dar insuficient – în invadarea Serbiei, exact când era nevoie mai mare ca armata să rămână pentru a concretiza victoria, ea a fost urcată în trenuri pentru a ajuta la rezolvarea unei crize imense apărute pe celălalt front. Sosirea ei în Galiția a fost tardivă. În concluzie, ei au plecat dintr-un loc prea devreme ca să aibă un efect decisiv și pozitiv, doar ca să ajungă în cealaltă destinație prea târziu. S-ar putea argumenta că Tăriceanu avea nevoie să candideze la prezidențiale – și în niciun caz în București, pe ultimii metri. Văzând însă că Viorica Dăncilă a obținut în primul tur 2 milioane de voturi iar Mircea Diaconu, susținut și de Pro România, mai puțin de 1 milion, am dubii că Tăriceanu ar fi reușit să obțină calificarea în turul decisiv. Sondajele din vara trecută, dacă memoria nu mă înșeală, erau încurajatoare pentru el, deci discuția poate continua. Ce este cert e că renunțarea subită și ne-explicată la candidatură a contribuit la ștergerea ALDE din spațiul public.

Dacă ALDE se îndreaptă spre penumbră, situația pe termen scurt a PMP e mai interesantă. Are nevoie ca PNL și USR-PLUS să performeze cât mai slab la parlamentare, pentru ca după aceea ele să dorească aportul PMP la construirea unei majorități. De asemenea, din perspectiva PMP, sume precum PNL+UDMR sau PNL+UDMR+USRPLUS trebuie să fie cât mai mici. Un succes prea mare al forțelor principale anti-PSD împinge PMP în opoziție, unde este de atâția ani. În același timp, PMP nu poate întinde coarda prea mult cu atacurile la adresa colegilor de spațiu anti-PSD, pentru că atunci poate crea ostilitatea acestora, deja montată de negocierile eșuate pentru o ofertă comună la alegerile locale din București. Discuția este, să recunoaștem, în sine una bizară. Unificarea PMP cu PNL este trâmbițată în mod neoficial de cel puțin un an, atât de surse credibile cât și deloc credibile. Piedicile reale sunt puține iar coerența construcției rezultate mult mai mare decât s-ar bănui la prima vedere. Această fuziune neîntâmplată este fantoma alegerilor parlamentare ce vin.