Barbu Mateescu: ”Românul obișnuit și confuziile pe care le provoacă” (OPINIE)

O harababură nou apărută în epoca pandemiei este confuzia între subiecte. Imaginează-ți că ne uităm împreună la un protest dintr-o țară oarecare, iar eu îți spun: „Incredibil că oamenii ăștia sunt în stradă! Partidul aflat la putere a luat 55% din voturi – ba poporul îi votează, ba îi urăște! Zău dacă mai poți să mai înțelegi ceva!”

Nu trebuie să fii un bun cunoscător al țării respective ca să intuiești că cei ieșiți în stradă sunt, foarte probabil, în totalitate din rândul celor 45% care s-au opus puterii actuale. Dacă votanții puterii sunt nemulțumiți de cum guvernează pe cei care i-au ales, în primele luni de după vot în mod uzual ei evită în a-și renega în mod direct votul, încercând să fie consecvenți: găsesc scuze, se derobează de politică sau trec de la susținere la neutralitate – arareori chiar la protest. Mai e ceva: în stradă sunt mii de oameni; în cabina de vot au pășit milioane. În  concluzie, am comis o eroare de atribuire a subiectului: pentru două acțiuni diferite (rezultatul alegerilor și protestul) am alocat în mod greșit același subiect generic (poporul).

Confuzia apărută recent are multe forme. Cea mai comună este următoarea: vorbim, generic, despre „români” la pachet de parcă aceiași oameni ar dori să se vaccineze, sunt în expectativă și simultan îl văd drept un pericol la adresa sănătății proprii. Este eminamente posibil, de exemplu, ca în același timp să avem aproximativ 10% din populație care sunt hotărât anti-vaccin și un ritm de vaccinare extrem de înalt. Adică poți, fără cea mai mică problemă, să ai peste un milion de oameni care declară că nu se vor vaccina și, simultan, programări până peste cap, care fac imposibil accesul multora la vaccin. Ambele situații au loc, de fapt, chiar acum în România.

Cum confuzia se manifestă cel mai des sub forma unor panseuri glumețe, sunt blând. Rădăcinile confuziei sunt mai interesante. S-a pus accentul atât de des pe iraționalitate (sau iraționalitatea percepută) încât am uitat că, până la urmă, deciziile – chiar și iraționale – au un fundament bazat pe costuri, beneficii și percepții ce până la urmă pot fi decriptate logic. Un primar fără inițiativă poate câștiga fără probleme alegeri locale într-o comunitate vârstnică și săracă nu pentru că votanții ar fi prea proști sau lipsiți de fundamentele înțelegerii politicii, ci pentru că alternativă e riscantă, nu prezintă un beneficiu concret pentru ei sau – prin comparație cu status quo-ul – prezintă dezavantaje evidente. Empatia și efortul de gândire necesare pentru a sesiza aceste aspecte nu sunt la îndemâna oricui, fiind chiar extenuante. Prin comparație, a sesiza iraționalități este un deliciu, o confirmare a haosului inerent societății.

O altă rădăcină importantă pentru confuzie o reprezintă o mitologică percepere a „românului obișnuit”. Având în vedere că sunt sociolog nu cred că te va surprinde să citești că a gândi în termeni de „românul tipic” poate duce la concluzii greșite. Din motive istorice, geografice și economice suntem o nație complexă – reunită de o limbă comună (care în ciuda particularităților locale și ele în reducere este extrem de omogenă prin comparație cu altele) și un pachet comun de experiențe istorice care ne-a făcut aproape în totalitate occidentofili sau sincroniști (au trecut 63 de ani de la retragerea trupelor sovietice din România dar tot nu avem un partid asumat rusofil). Definiția, desigur, nu e completă dar cu cât ne îndepărtăm mai mult de această definiție, cu atât riscurile de a comite o eroare sunt mai mari. Reducerea „românului mediu” la un set de informații statistice autentice ar produce rumoare. De exemplu, românul mediu e … o femeie, întrucât bărbații sunt o minoritate. Apar probleme de nuanță: un cetățean al țării din fiecare patru este în străinătate – prea puțin ca să reprezinte „românul mediu” dar prea mult pentru a fi ignorat. Veniturile și averile sunt de asemenea extrem de inegal distribuite: precum în anecdota despre cele două persoane care au zece pâini respectiv zero pâini și care în medie au cinci, a gândi în termeni de „românul obișnuit” poate umbri observații importante cu privire la diferențele de oportunitate în plan economic. Mediul de rezidență al mitologicului românului mediu este sub semnul întrebării: mai mult de jumătate din populația aflată în țară locuiește în mediul urban, dar există o diferență de la cer la pământ între localități în funcție de distanța până la metropola cea mai apropiată (dacă nu vorbim chiar de metropolă însăși; nu știu însă câți văd „românul obișnuit” ca fiind un locuitor al Timișoarei sau Bucureștiului; bănuiesc că nu foarte mulți; influența serialului „Las Fierbinți” înclină balanța spre zonele mai sărace ale Munteniei).

Închei cu o observație pe care o consider importantă: față de acum zece ani sau douăzeci, generalizările cu privire la noi înșine, ca națiune, s-au redus în mod drastic ca amploare, ceea ce este un lucru pozitiv. Din acest punct de vedere, cu excepția provocată de pandemie care a cauzat acest articol, suntem ca societate într-o expectativă cu potențial pozitiv. România a produs și Mailat, și Halep; și rețele de infractori care înfundă închisorile Europei dar și meseriași sau IT-iști apreciați; are și orășeni prosperi dar și locuitori ai mediului rural care se luptă zilnic cu sărăcia. Începem să conștientizăm cât de diverși suntem, în bine sau în rău, și de aceea ne ferim de generalizări excesive. E parte din procesul de maturizare necesar după un regim comunist care a vehiculat, în mod deseori vrăjmaș realității, că suntem toți la fel „în cuget și simțiri” ca și în potențial, valori sau perspective.