Barbu Mateescu: ”Școala șutului de la distanță” (OPINIE)

Recent am revăzut pe YouTube golurile marcate în turneul final al Cupei Mondiale la fotbal din 1978. Pentru spectatorul sportului de azi, e uluitoare ponderea golurilor marcate cu precizie geometrică de la 20+ metri. Aproape întotdeauna este vorba de goluri marcate din acțiune – nu din lovituri libere. Iar acest tip de reușită nu era monopolul unei singure țări sau al unui singur jucător. Flohe și Muller marchează astfel pentru germani iar Deyna și Boniek pentru polonezi. Dirceu furnizează două astfel de reușite pentru Brazilia, dar și coechipierul său Nelinho reușește o bijuterie fenomenală de acest tip contra Italiei. Haan marchează de două ori pentru Olanda prin șuturi kilometrice, lucru pe care îl fac și colegii săi de națională Brandts sau Rep. Marchează prin șuturi perfecte, mult din afara careului, și Franța, și Argentina, și Peru.

Prin comparație, în competițiile moderne predomină golurile marcate din apropierea porții, eventual cu capul, și/sau cele rezultate din acțiuni de echipă, adică dintr-o succesiune de pase inteligente și driblinguri performate în viteză.

De ce s-a redus, prin comparație cu 1978, ponderea și vizibilitatea șuturilor de la distanță?

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

Un posibil răspuns este că nivelul pregătirii fizice a crescut. Mobilitatea atacanților s-a modificat, crescând și capacitatea lor tehnică de a participa la combinații ofensive. Valdano și Rummenigge, jucători de renume acum 3 sau 4 decenii datorită salturilor verticale remarcabile, ar fi acum de duzină. În 1978 mijlocașii aveau mai puține opțiuni reale – atacanții aflați în fața lor nu reprezentau în aceeași măsură ca ziua de azi parteneri pentru o acțiune ofensivă în tandem. Deci, responsabilitatea mijlocașilor și greutatea pusă asupra lor, în sensul furnizării de goluri, erau mai mari. (Aproape niciunul din cei listați în primul paragraf nu era vârf).

Un indiciu că răspunsul de mai sus e corect provine din cu totul altă sferă de acțiune fotbalistică, dar de la același turneu final. Surprinde numărul mare al golurile marcate în urma unor șuturi de la distanță care sunt respinse imperfect de portari, tocmai către atacanți adverși. Astfel se marchează primele goluri ale întregii competiții (Csapo pentru Ungaria contra Argentinei și, șase minute mai târziu în același meci, Luque pentru Argentina). După meci portarul naționalei maghiare, pe nume Gujdar, este pedepsit pentru gafă și scos din 11-le de start. Dar degeaba: în meciul următor noul portar (Meszaros) respinge un șut … până la Rossi care marchează pentru Italia. Vecinii noștri n-au fost nici pe departe singurii care au avut de suferit din cauza unor portari neinspirați, incapabili să rețină mingea: Scoția marchează astfel primul gol al partidelor cu Peru și Iran, și tot așa RFG marchează contra Olandei. Menționez că spre deosebire de alte turnee finale, nu există dovezi sau discuții privind adoptarea unui tip nou de minge, care să fi pus probleme speciale portarilor.

Există și alte explicații alternative pentru duzina de goluri de la distanță din 1978. Numărul mai mic de meciuri îngreuna formarea de relații de joc. În tot anul 2019, Germania a jucat 10 partide, Portugalia și Spania tot 10 iar Franța 11. Cu fix patru decenii mai devreme, în 1979, RFG jucase 9 meciuri, Portugalia 5 iar Franța și Spania 6. Mobilitatea jucătorilor era relativ redusă, fiind destul de mică probabilitatea ca jucătorul X, coleg cu tine la națională, să-ți fi fost coleg la echipa de club acum doi ani sau trei; meciurile naționalei reprezentau deci îmbinarea unor formule de joc de la echipe diferite, lucru ce a favorizat, de altfel, România în ultimii ani de comunism dar care defavoriza naționalele ce nu depindeau de una sau două echipe de club, ci de 13-14 jucători ce proveneau de la 8-9 cluburi.

Un aspect interesant dar din punctul meu de vedere irelevant pentru discuție: turneul final din 1978 a avut loc în iarna australă. E posibil ca temperaturile relativ reduse să fi afectat, chiar și într-o mică măsură, proprietățile fizice ale mingii. Acest lucru explică parțial dificultățile portarilor dar nu garantează succesul șuturilor de la distanță.

O altă rută ce poate fi uzitată pentru a înțelege ce s-a întâmplat are de-a face cu talentul individual ce exista în epocă. Platini și Bettega domină turneul final, Zico fiind de asemenea menționabil. Krankl și atacanții argentinieni au de asemenea numeroase momente de inspirație. Însă toate aceste nume pălesc prin comparație cu ce fusese înainte (marile echipe ale Braziliei din perioada 1958-1970) sau cu ce urma (epoca Maradona). Putem specula, deci, că într-o măsură mai mare decât în alte momente din istoria fotbalului în 1978 lipsesc conducătorii de joc dinamici și tehnici, capabili să influențeze o întreagă fază de atac printr-o deviere inspirată, o fentă utilă sau un dribling efectuat la momentul potrivit. Șarjele lui Maradona nu au echivalent în ’78; niciun jucător nu-și lasă amprenta asupra turneului final din 1978 în aceeași măsură cu el în 1986 sau chiar 1990.

În ecuație intră poate și numele echipelor care nu s-au calificat pentru turneul final din Argentina: au lipsit combinativele echipe naționale ale Cehoslovaciei și Iugoslaviei, dar și Anglia sau Uniunea Sovietică, în acea perioadă exponentele unui stil de joc atletic, bazat de forță și angajament fizic. În alte cuvinte, astrele au fost aliniate la mijlocul lui 1978 pentru ca șuturile de la distanță să primeze.

Umbre ale situației din 1978 se regăsesc și la următorul turneu final, golurile de la distanță fiind din nou o parte importantă a peisajului. Comparațiile însă sunt greu de făcut: numărul echipelor participante se mărește între turnee de la 16 la 24 și deci meciurile sunt mai multe. Pe termen lung noua formulă se dovedește a fi rentabilă, ducând la o creștere a calității fotbalului în afara binomului Europa-America de Sud, dar la prima sa testare, cea din 1982, există probleme evidente. Lista participantelor este mărită de echipe slabe, care fac istorie prin numărul golurilor încasate sau pur și simplu pierd după partide insipide. Textura meciurilor și deci și a golurilor se schimbă. Observațiile vizavi de 1978 trebuie înlocuite cu altele, adecvate la noile coordonate ale turneului.

Autor

Barbu Mateescu