Bojdeuca lui Creangă
Multe am auzit, de la apusul toamnei şi până în aceste zile friguroase de iarnă ale lui 2023 despre locul în care scriitorul Ion Creangă ar trebui sau ar fi trebuit să-şi găsească eternitatea, în ochii şi în memoria acelora (puţini) care îşi mai fac timp să-l citească şi să-l descopere. Despre aşa-zise restaurări ale unor case în care s-au născut mari autori ai literaturii noastre am mai citit. Am văzut, chiar, nu numai o dată, aşa-numita „restaurare” făcută, nici mai mult, nici mai puțin, decât cu buldozerul. Case vechi – istorie adevărată – care au fost dărâmate pentru ca, în locul lor, să apară niște construcții noi, din materiale noi, care să țină loc, atât cât se poate, de varianta autentică, originală, care era, desigur, prea degradată ca să mai poată fi salvată.
Nicio salvare nu-i ușoară. Și asta ar trebui să înțelegem, mai bine mai târziu decât niciodată, în lumea aceasta în care medicii care luptă pentru viețile altora sunt disprețuiți și urmăriți penal, iar casele de patrimoniu sunt dărâmate, cu sânge rece, fără pic de milă sau respect. Așadar, aceeași chestiune părea să se întâmple și la Iași acolo unde, cu bani mulți, s-a restaurat „bojdeuca”.
Ce-i aia, mama, o bojdeucă?, parcă o aud pe Alexandra mea de 7 ani, întrebând, în timp ce se uită pe fereastră, așteptând din albastrul Cerului răspuns la orice fel de curiozitate sau nelămurire. Conform dicționarului explicativ al limbii române, este o „casă țărănească mică, sărăcăcioasă”. Așadar, ce ne facem?
S-a scris că s-au pus termopane, din cele mai noi, că s-a distrus spiritul vechi al casei, că nimic nu mai seamănă cu Ion Creangă din ce a rămas acolo, că pe podele sunt urme de parchet modern, că tavanul a fost modificat esențial. Am crezut și eu, ca tot românul care, după ce s-a ars, suflă și în iaurt. Dar citesc, într-o postare de pe rețele sociale, aparținând lui Varujan Vosganian, care s-a dus să vadă „dezastrul” cu ochii lui, că nu e deloc așa. Spune domnul Vosganian: „Pot să vă încredințez că nu există nici parchet, nici termopane, nici acoperiș din tablă. Dușumelele sunt de lemn, așa cum se puneau pe vremuri, geamurile nu au fost înlocuite, sunt din cele obișnuite, aceleași de mai multe zeci de ani, acoperișul e din șindrilă. Cerdacul a fost păstrat, ca și spațiul unde era vestitul hârdău în care humuleșteanul se îmbăia. Nu există iluminat interior prin becuri, prizele au fost puse acum șaizeci de ani și ele vor folosi pentru a asigura pe timp de iarnă, prin aparate de încălzit, o temperatură de minimum cinci grade. Obiectele sunt aceleași, unele aparținând lui Creangă, cum ar fi masa la care și-a scris basmele și amintirile.”
Așadar, nimic mai ușor decât să verifici, înainte să arunci spre orice veste bună cu puțin noroi. Că s-or fi cheltuit prea mulți bani, ca de obicei, pentru niște lucrări care ar fi trebuit să fie simplu de realizat, că o fi durat prea mult restaurarea care, în mod normal, trebuia să fie finalizată cu mai mare spor, că aceia care țin volanul nu au oameni care să știe să comunice… Tot ce se poate. Dar pare că bojdeuca lui Creangă a rămas a lui. Spre deosebire de multe alte case memoriale care, din nepăsarea și lipsa de cultură a autorităților, fie s-au dărâmat singure, fie au fost puse la pământ de buldozere care n-au cum să aducă înapoi autenticul. Să ne mai și bucurăm de puținul bine care ni se așterne sub ochi! Să mai și apreciem!
Abia aștept să ajung la Iași și să văd și eu, cu ochii mei care încearcă să nu aibă loc și pentru răutăți, locul în care Ion Creangă a știut să facă dintr-o lume obișnuită o lume eternă. Până atunci, mulțumesc, domnule Vosganian, pentru că ați ales adevărul și ne-ați dat vești bune!
CITIȚI ȘI: