Camioanele altora
Am venit de la Câmpulung Moldovenesc spre Constanța, pe un drum care a durat mai bine de opt ore. Am văzut orășele curate, oameni la porți care vindeau lubenițe și fructe din livadă, roșii de grădină, alte legume ale verii. M-am bucurat de dealurile care se așterneau de-a stânga și de-a dreapta și am privit atent culturile de porumb, floarea soarelui, grâu și soia, mai mult sau mai puțin irigate, de parcă m-aș pricepe la agricultură.
Am mai văzut, însă, ceva care mi-a atras atenția și care m-a făcut să mă întreb cât sunt de străini cei care ne conduc, cei care dau ordine în țara noastră frumoasă: multe, extrem de multe camioane de cereale înmatriculate în Ucraina, care treceau prin orașele noastre curate și care mergeau spre Portul Constanța, pentru a lăsa cerealele pe care nu le mai pot vinde acolo unde le vindeau în anii în care nu era război. Camioane care nu o luau pe centură, ci prin inima localităților, care nu respectau viteza regulamentară, care se aruncau înainte nervos, de parcă nimic nu se putea întâmpla. Și chiar așa e: nimic nu li se poate întâmpla.
Vecinii ucraineni au voie să își aducă cerealele în România, fără să plătească taxe vamale, fără să fie controlați, fără să li se impună trasee de circulație și permise speciale, vin în țara noastră și se simt la ei acasă, învârt roțile marilor mașini pline de grâu sau alte încărcături fără teamă că autoritățile ar putea să-i oprească și să le ceară explicații.
Ba mai mult, am văzut un convoi de camioane din aceeași țară vecină escortat de o mașină de poliție românească. Probabil ca să ajungă mai ușor la destinație.
Când ne-am apropiat de Constanța, o coadă de vreo 10 kilometri la intrarea în Port. La coadă, curios, niciun camion ucrainean. Cum adică? Atunci unde se duceau toate camioanele de pe șosea, care se grăbeau nervos, dacă nu la coadă? Direct în față, îmi spune cineva care se pricepe la agricultură și la nedreptatea care se face, fără niciun fel de scrupule, agricultorilor români. Sunt primite în față, la descărcare, fără alte explicații. Iar mașinile înmatriculate în Ialomița, Mureș, Dolj, Constanța și tot așa stau zile în șir la coadă, sperând să-și poată vinde marfa.
Că vrem să-i ajutăm pe vecinii aflați în război este, desigur, un gest nobil. Dar că îi sacrificăm pe ai noștri, care muncesc an de an pe câmpurile noastre pentru o cât mai bună recoltă, este, fără îndoială, o crimă. Cum poate statul, care ar trebui să ne apere pe noi, să pună interesele celorlalți înaintea propriei noastre supraviețuiri? Poate! Și asta doare mai mult decât orice trădare externă.
Aud că prețul pe tona de grâu a scăzut, că nu există șanse ca toate cozile pe care le-am văzut la Port să se reducă. Aud că există riscul ca agricultorii să rămână cu producția pe câmp, să piardă un an din viață și un an de investiție.
Și ce face președintele? Și ce face guvernul? Și ce face Parlamentul? Nimic. Nimeni nu face nimic. Doar unii scriitori mai scriu: „Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,/De zici că eşti din neam ce nu se lasă,/Când am ajuns în ţara noastră slugi/Şi suntem cerşetori la noi acasă?” (Adrian Păunescu). Și alții citesc și își aduc aminte.
Vai de țara noastră!
Citește și: