Când ”acasă” nu-i acasă

Florin C. a plecat de peste cincisprezece ani din România. Aproape că nu mai știe drumul spre străduța din Moldova pe care a copilărit. Are în țara adoptivă o familie mare, copii mulți, educați frumos, care nu mai cunosc bine limba română, dar care sunt atât de simpatici încercând să o vorbească, o soție care muncește demn pentru familie și o afacere bună care îi permite să-și întrețină casa și oamenii dragi. Dar îi e dor de casă, de acel acasă care nu se mai întoarce niciodată. Mănâncă smântână pe pâine și ciorbă cu leuștean plantat de el în curte, abia așteaptă cozonacul și sarmalele de Crăciun, iar Paștele ortodox rămâne important în țara catolică în care locuiește.

Mihaela G. a plecat din țară de zeci de ani. Nici ea nu mai știe de câți. Are copiii mulți și mari, pe alt continent, locuiește, parcă dintotdeauna, departe de locul în care s-a născut, dar vorbește, în ciuda unei lungi pauze, o limbă română plină de umor și, mai ales, de metafore și nuanțe – deși nu-și recunoaște sub nicio formă latura poetică.

Gătește un apple pie minunat, dar vibrează la poezia românească: Eminescu, Păunescu, Blaga… Încă își face mucenici de 9 martie și, împreună cu alți români care își dau voie să simtă, serbează Paștele ortodox în casa ei de om bun. Și cred că se închină tot ortodox. O emoționează peste măsură veștile și neliniștile despre România. Are prieteni acasă, dar are și războaie pe aproape. Așa că stă la alt capăt de continent, până se face liniște. Dacă se mai face.

Mihai G. trăiește în altă țară dintotdeauna. Și scrie poezie în altă limbă. Dar îi respectă pe marii scriitori români contemporani și, deși a primit de la editura care l-a lansat un prenume care să rimeze cu țara în care locuiește, tot Mihai se prezintă și tot acasă își serbează ziua de naștere, în fiecare vară.

Tânăr și curajos, nu știe exact cum se scrie poezie în limba română, pentru că s-a obișnuit cu codul străinătății, care i-a adus și o mare recunoaștere internațională. Dar iubește căpițele de fân din Argeș și nu uită niciodată să spună de unde vine. Și nici să se întoarcă.

Călin P. a plecat de mult timp din România și, cu siguranță, a depășit, prin succesul și recunoașterea pe care le-a avut în țara adoptivă, așteptările Olteniei care l-a lăsat să învețe și să facă performanță în vest. Nu e de acord cu zborurile joase, e extrem de dur cu oamenii care nu fac tot ce pot ca să devină imposibil de înduplecat, e mândru de el, de familia lui, vorbește perfect limba țării în care trăiește, dar vine acasă cât de des se poate. Și tot varza à la Cluj e preferata lui, deși a avut șansa să încerce zeci de feluri de mâncare simandicoase, la restaurante cu stele de toate felurile, din lumea aceasta mare care ne ține de cald și de dor.

Andreea D. a plecat doar de câțiva ani de acasă, din casa părinților ei buni din București, pentru a-și încerca norocul într-o țară cu mai multe orizonturi. A avut locuri de muncă tot mai grele, iar azi se poate lăuda cu o slujbă plătită bine, la o mare companie de acolo, din țara de adopție. Nu e încă măritată, dar are o viață stabilă. Și, totuși, de câte ori prinde un zbor mai puțin scump, se întoarce acasă.

Și a învățat să gătească, pentru prietenii de diferite naționalități, sarmale de Crăciun și ciorbe românești. Cum i-a făcut mereu mama ei, în casa lor atât de primitoare, de la marginea unui parc din capitală.

Aș putea scrie multe, atât de multe episoade despre oamenii care sunt acasă, dar atât de departe de casa lor. Și care sunt bine, mai bine decât ar fi fost, poate, rămânând. Dar am atâtea întrebări, privindu-i… Mai e străinătatea același vis frumos? Mai are țara noastră forță să ne cheme înapoi?

E plină lumea de oameni care, după lăsarea întunericului, plâng în limba lor și cărora, evident, nu le înțelege nimeni plânsul. E plină lumea de străinătate.

Citește și:

De 8 martie

Bună ziua, limbă română!

Când avioanele n-au cum să cadă

Ce-i cu Hagi pe locul întâi?

Condamnare la moarte

Poezia minții