”Când armele vorbesc, muzele tac”. Despre acțiune, reacțiune, agresiune și stand-by

Plutește în aer, pentru a câta oară?, mirosul inconfundabil al prafului de pușcă, iar perspectiva unui (alt) conflict ruso-ucrainean, în condițiile în care situația este departe de a fi rezolvată în teritoriile Ucrainei controlate de separatiștii pro-ruși, provoacă frisoane la nivel mondial.

”Când armele vorbesc, muzele tac” (”Inter arma silent musae”), spunea filosoful Marcus Tullius Cicero, varianta inițială a acestui dicton făcând referire la faptul că legile cad în plan secundar, din nefericire, atunci când ”vorbesc armele” – ”Inter arma silent leges”.

De mai multe luni, Europa pare că ar fi revenit, resemnată, la ”războiul rece” de tristă amintire, dar relația dintre Occident și Rusia condusă de Vladimir Putin este din ce în ce mai ”încinsă”. Riscul ca diplomația să fie înfrântă, încă o dată, de apetența pentru acțiuni tranșante și belicoase a purtătorilor de uniforme cu mai multe sau mai puține stele pe epoleți este iminent, iar repercusiunile încă imposibil de cuantificat.

Pentru a doua oară într-un singur an, Rusia a masat cel puțin 100.000 de militari – cu tehnica de luptă aferentă – la granița cu Ucraina. Cuvântul ”invazie” este extras, din nou, din dicționare și răsucit pe toate fețele, iar strategii militari și analiștii politici se ”duelează” în previziuni sumbre, deloc liniștitoare, însă asezonate cu din ce în ce mai multe semne de întrebare. Or, din acest punct de vedere, cu cât semnele de întrebare se înmulțesc, cu atât este mai ușor să ajungi pe o pantă, la rândul ei periculoasă, a speculațiilor care pierd contactul cu realitatea imediată.

Vladimir Putin – conservându-și stilul impetuos, nu numai la nivel verbal, care l-a consacrat de decenii – susține că Occidentul, NATO și SUA nu fac altceva decât să speculeze (teritorial, militar, economic etc.) Ucraina, țară al cărei guvern și-a declarat, deschis, apetența pentru un drum european, așa cum se întâmplă, de altfel, și în Republica Moldova, acolo unde Maia Sandu și Natalia Gavrilița – ”Amazoanele de peste Prut” – încearcă să țină piept atacurilor furibunde ale adversarilor politici.

Situația din Ucraina, unde – încă de la preluarea Peninsulei Crimeea de către Rusia, în 2014 – se duce un război de uzură în teritoriile controlate de separatiștii pro-ruși, poate fi caracterizată printr-un stand-by periculos în perspectivă. Se vorbește despre o ”afacere neterminată” a lui Vladimir Putin, despre ”reglarea conturilor” și, mai ales, despre o demonstrație de forță a Moscovei, una care să arate Occidentului că Rusia nu poate fi ”călcată pe bombeu”.

Ce acuză, de fapt, Kremlinul? Vladimir Putin susține că Rusia este ”amenințată” de apropierea rapidă și constantă a flancului vestic al NATO de granițele sale. Cu alte cuvinte, ”v-ați apropiat nepermis de mult de propria-mi prispă, faceți cale-ntoarsă, am crezut că lăsăm o zonă-tampon între noi”. În consecință, Putin a pornit de la premisa că trebuie să (re)acționeze și are dreptul să maseze trupe rusești oriunde de-a lungul graniței sale estice. Fiindcă totul reprezintă nu o pregătire pentru un eventual atac, așa cum acuză Occidentul, ci doar ”apărarea teritoriului Federației Ruse și a siguranței cetățenilor săi”, iar strategii occidentali ar da o interpretare cu totul eronată unor astfel de acțiuni ”firești”.

Faptul că nave militare americane au ”pătruns” și în Marea Neagră – considerată fief al Maicii Rusia, până de curând – le-a zburlit părul pe ceafă strategilor ruși, același Putin declarând, cu ironie, că le urmărește prin ”cătarea” sistemului de apărare. Glumă á la Kremlin, mai mult sau mai puțin reușită, dar una care a îngrijorat, în egală măsură.

Orice bătălie se poartă, înainte de toate, la nivel declarativ. Viitorii (eventuali) beligeranți încearcă, din răsputeri, să convingă partea adversă că îi este superioară la toate capitolele. Bineînțeles, Rusia nu se dezice de la această regulă nescrisă, iar mobilizarea impresionantă de trupe la ”granița” flancului estic al Alianței Nord-Atlantice face parte integrantă din acest scenariu în care armele, deocamdată, ”ar putea” să ”vorbească”, dar încă păstrează reconfortanta și pașnica tăcere.

În luna septembrie, în plină perioadă tensionată, s-a desfășurat unul dintre cele mai mari exerciții militare coordonate de Moscova în ultimele decenii, ZAPAD-21, dar strategii militari sunt, totuși, de părere că un astfel de război convențional – așa cum se întâmpla în alte perioade – nu mai poate fi pus în practică atât de ușor. Pe de altă parte, scepticii susțin că nu este vorba doar de ”plăcerea” Kremlinului de a-și arăta ”mușchii”, ci și de un avertisment cât se poate de clar, iar toate aceste ”jocuri de război” trebuie citite și într-o cheie alarmantă.

Cert este că lui Vladimir Putin i-a plăcut și îi place ideea de a pune ”presiune” constantă pe adversari, indiferent cine ar fi aceștia, într-un anumit moment. A avut și are tendința de a încerca să-și ”hipnotizeze” inamicul/inamicii, zâmbindu-le, în același timp, persuasiv, eventual certându-i cu aere de ”tătuc” a cărui experiență de viață oferă o superioritate evidentă.

Acum, Occidentul, NATO și SUA au (re)devenit punctele de reper fundamentale ale unui nou ”proiect Vladimir Putin”, cu toate că există și păreri conform cărora președintele Rusiei ar dori, totuși, să poarte ”negocieri” și, pas cu pas, să obțină avantajele pe care le dorește, fără a preconiza cu adevărat ca blindatele sau avioanele rusești să depășească o ”linie roșie” despre care chiar el a vorbit, în repetate rânduri.

”În vremurile vechi, războinicii iscusiți începeau prin a deveni de neînvins, apoi așteptau ca inamicul să fie vulnerabil”, scria Sun Tzu în ”Arta Războiului”, iar Vladimir Putin pare a fi cu lecturile ”la zi”. Este atent la tot ceea ce se petrece pe flancul estic NATO și nu numai, continuă să își modernizeze armata la cele mai înalte standarde, dar nu o face doar ”pe ascuns”, așa cum se întâmpla altădată, ci transmite și mesaje care ar trebui să fie descurajante. Acum doar două zile, țarul de la Kremlin a anunțat, cu mândrie, că Rusia s-a transformat într-un lider mondial la capitolul ”rachete hipersonice” – testele rachetei de croazieră hipersonice rusești ”Zircon” se apropie de finalizare, iar livrările către marina militară vor începe în 2022 – , iar dacă alte țări vor încerca să rămână ”în cursa tehnologiei de cel mai înalt nivel”, atunci Moscova va descoperi resursele necesare pentru a rămâne competitivă și pentru a oferi un răspuns pe măsură, adaptat din mers, în fața respectivelor arme.

În acest moment, este evident că nici NATO și nici Rusia nu își doresc un război, cu atât mai mult unul de lungă durată. ”Când armata se va angaja în campanii îndelungate, resursele statului nu vor fi suficiente”, scria același Sun Tzu. Deocamdată, flancul estic al Alianței Nord-Atlantice, spun specialiștii militari, trebuie întărit corespunzător. Ceea ce reprezintă, de fapt, exact demersul care îi provoacă insomnii liderului de la Kremlin. Expectativa de pe poziții de forță este sintagma care îi place foarte mult lui Vladimir Putin, tocmai pentru că are experiența ”războiului rece”, al acelui status-quo care permite ambelor tabere să se considere mai puternică decât cealaltă.

Este evident că ”războiul nervilor” – între NATO și Rusia – a depășit, deja, prima fază. ”Adversarii” (doar declarativ, deocamdată) nu fac altceva decât să se testeze, minuțios, în fiecare zi, Ucraina fiind ”piatra fierbinte” pe care Putin nu dorește să o lase din mână, chiar dacă a început să ”frigă” și să lase urme dureroase, în timp ce NATO ar strânge-o în palmă, dar încă nu a venit momentul oportun.

În tot acest context nu numai sinuos, ci și în continuă transformare, la nivel geostrategic și geopolitic, ca într-un greu de înțeles ”joc al umbrelor”, fiecare mutare devine o ”luptă” în sine. Pe 15 decembrie va avea loc o videoconferință în timpul căreia Vladimir Putin va discuta cu omologul său chinez, Xi Jinping, subiectul central fiind ”retorica” SUA și NATO, una considerată, de ambele părți, ”agresivă”. Colosul chinez, acuzat în repetate rânduri că încalcă drepturile omului fără nici cea mai mică remușcare, este un aliat – nu numai economic – declarat al Rusiei. Întâlnirea online survine la doar câteva zile după ce președintele Rusiei a discutat cu președintele american Joe Biden, concluzia fiind aceea că fiecare parte a încercat să folosească doar ”armele diplomației”, dar și-a păstrat propriile idei.

Rămâne de văzut dacă tot acest scenariu al acțiunii și al reacțiunii, al unei nedorite agresiuni asupra Ucrainei și al unui stand-by evident, cel puțin deocamdată, va suferi transformări esențiale în următoarea perioadă. Indiferent de sintagma folosită pentru a descrie prezentul (dis)continuu și relațiile ”reci” dintre Occident, NATO și Rusia – război rece, război al declarațiilor, război al nervilor, jocuri de război etc. –, pericolul scrâșnetului unor șenile care să zdrobească vise și destine este omniprezent.

Și, precum o agresiune malignă asupra unui trup, ”mușcă” nemilos.