Cum a pierdut România războiul dintre ruși și americani
Războiul pentru Ucraina a început demult, încă de prin 2000. Doar că el nu se desfășoară cu tancuri și rachete, ci cu gaz natural. Și, ca orice război, are învingători și învinși. Rușii au câștigat primii ani de război, atunci când au reușit să înlocuiască conductele de gaz care alimentau Europa trecând prin Ucraina cu alte conducte, mai noi și mai performante, care să ocolească Ucraina. Dar de curând, americanii au intrat și ei în acest război și, precum în campania din 1918, au câștigat ultimul an de război și sunt pe cale să schimbe paradigma energetică europeană. Iar noi încă nu ne-am „prins” de acest război și, deși ne place să credem altceva, nu suntem nici pe departe în tabăra învingătoare.
Pentru a înțelege ce s-a întâmplat, trebuie să pornim de la complicata dependență a Europei de gazul important, materie primă esențială pentru două industrii vitale ale continentului: industria chimică (a treia ca mărime și cea mai productivă) și cea energetică (atât producția de electricitate din gaz, cât și încălzirea cu gaz). Dependența Europei vestice de gazul importat era deja de peste 50% în 1990 și de atunci crește continuu, iar cea a Europei Centrale crește și ea rapid:
Sursa: http://www.centrex.at/en/files/study_stern_e.pdf
Moscova a sesizat corect ceea ce se întâmplă și a crescut constant livrările către Europa, de la 110 miliarde de mc în 1990 până la aproape 140 miliarde de mc în 2003. Evident că partea leului a revenit marilor puteri industriale și în primul rând Germaniei (un sfert din totalul gazului rusesc), Italiei și Franței.
Sursa: http://www.centrex.at/en/files/study_stern_e.pdf
Era momentul în care Rusia, condusă deja de către Vladimir Putin, începea să-și revină din prăbușirea din anii ’90 și încerca să găsească o formulă de îngrădire a extinderii NATO spre Est. Păstrarea unui control sporit în Ucraina și Belarus devenise esențială pentru noua concepție de securitate a Rusiei. Iar în momentul în care Moscova a realizat că nu va putea controla, pe termen lung, Ucraina, administrația rusă a întocmit un plan, care părea atunci imbatabil, de a lipsi Kievul de o sursă importantă de venituri bugetare (tranzitul de gaze rusești) și de a scădea importanța strategică a Ucrainei pentru Europa.
Planul lui Putin era simplu, dar eficient: un sistem de noi conducte de transport al gazului rusesc, care să ocolească Ucraina. Astfel, Kievul devenea mai puțin important pentru securitatea energetică a Europei și putea fi șantajat mai ușor cu oprirea livrărilor de gaze de la Gazprom. Trebuie spus că, în 1990, peste 90% din exportul de gaz rusesc către Europa trecea prin conductele Soiuz și Drujba, care tranzitau teritoriul ucrainean:
Și Putin a construit, cu tenacitate, noile conducte: Nord Stream 1 (dată în folosință în 2011 și 2012, cu o capacitate anuală de 55 miliarde de mc) prin Marea Baltică, Turk Stream (dată în folosință pe 1 ianuarie 2020, cu o capacitate totală anuală de 31 miliarde de mc) și Blue Stream (inaugurată în 2005, capacitate totală anuală de peste 16 miliarde de mc), ultimele două prin Marea Neagră. La acestea se adaugă rețeaua de conducte Yamal, modernizată, care trece prin Belarus (capacitate totală de 33 miliarde de mc, atinsă în 2006) și Nord Stream 2 (finalizată anul trecut și încă neautorizată de Germania, cu o capacitate anuală totală de 55 miliarde de mc). În momentul în care Nord Stream 2 va fi funcțională, Rusia va putea să reducă la zero cantitățile de gaze exportate în Europa prin Ucraina. Și planul lui Putin se va fi realizat în totalitate.
Realist vorbind, Europa nici nu prea are cum să se opună acestui plan. În primul rând că marele beneficiar al noilor conducte este chiar liderul de facto al Europei, prea-puternica Germanie, acolo unde va ajunge 60% din gazul rusesc exportat în Europa:
Numai că Dumnezeu își râde în barbă de planurile oamenilor, inclusiv de cele ale mai-nou-evlaviosului Putin. Așa că, într-o bună zi de ianuarie 2017, la cârma Americii a ajuns Donald J. Trump, o minte geostrategică genială, care, încă de la începutul mandatului, și-a fixat ca țintă recâștigarea de către America a rolului de lider mondial al producției și comerțului cu hidrocarburi. Rodul politicii energetice a lui Trump este, azi, extrem de vizibil: deși are rezerve de gaz de cinci ori mai mici decât ale Rusiei, America produce anual cu 50% mai mult gaz decât Rusia:
Surse: https://www.worldometers.info/gas/gas-reserves-by-country/ și https://www.worldometers.info/gas/gas-production-by-country/
Exista, însă, și un mic impediment tehnic pentru planul lui Trump de instaurare a dominației globale a Americii pe piața gazului: acesta este, de obicei, transportat prin conducte, iar America este tare departe de marii consumatori, Asia (China și Japonia, în primul rând) și Europa. Nu-i nimic, administrația Trump a găsit și soluția: mutarea gazului american în Asia și Europa pe cargouri, după lichefiere. Gazul natural lichefiat (LNG) era, așadar, cheia pariului pus de Trump pe creșterea rolului Americii în lumea gazului.
Și iată cum a funcționat planul Washingtonului de expansiune americană pe piața de LNG: capacitatea de export (șase terminale) a crescut de două ori și jumătate în cinci ani, de la 3,6 miliarde de picioare cubice/zi la 9 miliarde de picioare cubice/zi:
Sursa: https://www.eia.gov/todayinenergy/detail.php?id=37732
Înainte de pandemie și de criza energetică, adică în 2019, America își dublase deja livrările de LNG către Asia și le crescuse de peste 7 ori către Europa:
Sursa: https://www.eia.gov/todayinenergy/detail.php?id=40213
Iar anul trecut, în 2021, America a devenit primul exportator mondial de LNG, depășind Qatar și Australia:
Sursa: https://www.aljazeera.com/economy/2022/1/4/us-becomes-worlds-top-lng-exporter-for-first-time-ever
Și lucrurile nu se opresc aici: America va deține anul acesta peste o cincime (22%) din capacitatea de export LNG a planetei (11, 5 miliarde de picioare cubice/zi, dintr-un total mondial de 53,3 miliarde de picioare cubice/zi), atunci când va finaliza terminalul 6 de la Sabine Pass din Louisiana (cu o capacitate de 0,76 miliarde de picioare cubice/zi). Iar până la sfârșitul anului va deveni operațional un nou terminal, Calcasieu Pass, tot în Louisiana (încă 1,6 miliarde de picioare cubice/zi).
În ultimul deceniu, America și-a crescut producția de gaze cu peste 70%, devenind cel mai mare exportator mondial, iar 13% din producția americană este vândută sub formă de LNG. 1.043 de cargouri au cărat gazul american în 2021, jumătate dintre ele ajungând în Asia și o treime în Europa.
Iar prețul gazului în Europa a ajuns dependent de LNG-ul american. De ce? Pentru că atunci când europenii au inversat fluxul în conducta Yamal, exportând gazul către Ucraina, prețul plătit de europeni pe gaz a ajuns la un vârf incredibil, de 180 dolari/MWh, dar atunci când convoiul de cargouri americane a ajuns pe continent, prețul s-a calmat imediat, după acel maxim istoric de 180 de dolari/MWh, atins la început de decembrie 2021:
În războiul gazului a contat și faptul că Gazprom și-a ratat țintele de export pentru 2021, reușind să exporte doar 185,1 miliarde de metri cubi de gaz către principalii clienți (Turcia, China și Europa), lucru recunoscut de către CEO-ul Alexey Miller. Exportul Gazprom a fost cu 3,2% mai mare decât în 2020, dar departe de nivelurile din 2018 și 2019 (în jur de 200 miliarde de metri cubi).
De fapt, livrările către Europa și Turcia au însumat 177 miliarde de metri cubi, mai puțin decât ținta inițială de 183 miliarde de metri cubi. Asta în pofida celei mai mari producții realizate de Gazprom după 2008: 514,8 miliarde de metri cubi. Deoarece capacitățile de export sunt limitate de conductele existente și în absența Nord Stream 2, Gazprom a livrat două treimi din producție pe plan intern și în statele fostului URSS și și-a umplut depozitele subterane cu 72,6 miliarde de metri cubi de gaz, un maxim istoric absolut.
Cu alte cuvinte, războiul nervilor (și al prețurilor-record) pe tema livrărilor de gaz rusesc către Europa a fost câștigat de către americani, care, cu LNG-ul lor, au suplinit gazul nelivrat de Putin.
Ei bine, în acest joc există și un mare perdant. Oare cine o fi? Păi hai să privim harta terminalelor LNG din Europa: cam 250 miliarde de metri cubi anual în capacitate, dispuși în 35 de terminale: 4 în Franța, câte unu în Germania, Gibraltar, Grecia, Lituania, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Belgia, Croația, Cipru, Finlanda, 3 în Italia, 7 în Spania, 2 în Suedia, 4 în Turcia și 3 în Marea Britanie.
Cine nu are acces la LNG dintre statele cu ieșire la mare? Bulgaria, Estonia, Letonia și România. Dar Bulgaria (tradițional prietenă cu rușii) are acces direct la conductele rusești din Marea Neagră, iar Estonia și Letonia sunt deservite de terminalul lituanian și au și acces la conductele norvegiene.
Cine rămâne oare pe dinafară din acest joc? Ați ghicit, România. Pentru că Turcia nu autorizează transportul cargourilor cu LNG prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.
Dar Turcia construiește un canal (Kanal Istanbul), prin care aceste vase vor putea trece. În plus, la un eventual terminal LNG de la Constanța ar putea veni LNG rusesc prin Marea Neagră. Numai că, ce să vezi?, noi nu avem un plan să construim un terminal LNG la Marea Neagră! De ce? Simplu, pentru a nu-i concura pe cei care ar trebui să exploateze zăcămintele de gaz de pe fundul mării. Adică pe OMV, Lukoil și Carlyle. Atâta doar că OMV și Lukoil nu prea mai vor să extragă gazul din Marea Neagră, ei se ocupă cu exploatarea zăcămintelor mai mari și mai accesibile din Siberia de Vest.
Nu vi se pare că România a căzut din nou de păcălici? Deci nu profităm de gazul american, adică nu construim terminale LNG la Constanța să nu-i supărăm pe cei cărora le-am dat pe gratis zăcăminte de zeci de miliarde de euro. Iar fericiții câștigători la loteria jefuirii României stau cu fundul pe pungile de gaze primite cadou și nici măcar nu schițează vreun gest de a exploata acele gaze. Deși prețurile internaționale la gaz au explodat. Și uite așa am pierdut un război pe care nici nu l-am mirosit, darămite la care să fi participat…