Cum s-a supărat Vladimir Putin ca văcarul pe sat

Publicat: 31 03. 2022, 14:51

Actualizat: 31 03. 2022, 15:05

Vladimir Putin | Foto - Profimedia Images

Expresia ”a se supăra ca văcarul pe sat” are rădăcini rurale adânci, iar deteriorarea unei astfel de relații înseamnă, în ultimă instanță, că toată lumea are de pierdut. Păstrând proporțiile, nu numai că ne aflăm în fața unei dileme – ce fac sătenii, ce face văcarul care pierde obiectul muncii etc. -, dar se pot deschide și mai multe paranteze, părțile implicate în acest Nou Război Rece acuzându-se reciproc pentru nedoritul impas.

În accepțiunea clasică a acestei expresii, ideea este aceea că un personaj, indiferent cine ar fi el și care ar fi activitatea prestată, se supără fără motiv pe cineva sau pe o colectivitate. Îmbufnat, încrucișează mâinile, scrutează amenințător orizontul și are senzația că va fi (re)invitat să treacă la treabă, fiindu-i acceptate și noile condiții. Fiindcă, atunci când intervine o astfel de ruptură, supăratul de serviciu, chemat din nou la datorie, va încerca să pluseze pentru a se bucura de unele avantaje suplimentare.

În cazul de față, supăratul de serviciu – la nivel nu numai european, ci și mondial – este liderul de la Kremlin. I s-a mai spus și ”Țarul”, de-a lungul timpului, iar eticheta, chiar dacă nu a declarat-o, i-a plăcut cu siguranță. Orgoliul gâdilat induce o stare de bine, cu atât mai mult atunci când discutăm despre oameni care conduc națiuni și, de foarte multe ori, creionează destinele acestora.

Vladimir Putin încearcă să (re)scrie destinul Rusiei de peste două decenii. În același timp, și-a scris și propriul destin politic, cu mai mult sau mai puțin talent – părerile celor care i-au studiat acțiunile fiind împărțite –, plasând Occidentul în postura de Om-Negru care dorește să provoace rușilor doar coșmaruri și dând de înțeles că are planuri mari. Nimeni nu contestă că Rusia și-a văzut orgoliul rănit după ce Uniunea Sovietică a devenit amintire. Colosul cu picioare de lut a intrat într-o nouă epocă, iar Războiul Rece a părut a fi ascuns într-un sertar sortit exclusiv straturilor consistente de praf.

Născut la Sankt Petersburg – orașul fondat de țarul Petru cel Mare, în 1703, ca o ”fereastră către Europa”, și capitală a Imperiului Rus până în 1918 –, noul ”Țar” al Rusiei a privit, de multe ori, retrospectiv, iar acest demers s-a transformat într-o obsesie. O Rusie Mare care să contrabalanseze o influență din ce în ce mai mare a Occidentului, o Rusie Mare care să reamintească rușilor că – în pofida destrămării Uniunii Sovietice – se poate reface un colos în fața căruia Uniunea Europeană, SUA, NATO și, de ce nu?, întreaga planetă, să adopte o poziție umilă.

E drept că acest ”Țar” modern a fost acceptat rapid la curțile europene, Germania condusă de Angela Merkel fiind vârf de lance în acest scenariu. Fostul KGB-ist Putin părea un partener de dialog viabil, avea cuvintele la el, știa să vorbească mai multe limbi străine, surâdea, spunea glume, se îmbrăca elegant și, în general, transmitea mesajul că vine un aer de schimbare de la Moscova.

Prin reducere la absurd, liderii lumii s-au întâlnit și au discutat, de peste două decenii, cu un Vladimir Putin care a reușit să se… dedubleze.

Primul a fost cel despre care scriam mai sus. Elegant, încercând să își transmită virilitatea către toate punctele cardinale, Putin nr.1 a pedalat, frecvent, pe coarda sensibilă a rușilor, dorind să le arate acestora că au trecut vremurile în care bătrânețea se târa pe coridoarele Kremlinului. A înotat în ape înghețate, a vânat în Siberia, s-a scufundat cu un submarin în Marea Baltică, a apărut în postura de jucător de hochei sau de judoka. Pus cu pas, o imagine efervescentă a fost creată de PR-iștii Kremlinului, iar liderul de la Kremlin părea numai bun de pus într-o ramă din care să zâmbească mapamondului.

Putin nr. 2 a rămas în umbră, țesând intrigi pe termen lung, departe de lumina reflectoarelor și protejat, permanent, de acțiunile ”la vedere” ale lui Putin nr. 1.

Poate că Vladimir Putin are o dublă personalitate – suntem pe tărâmul speculațiilor, firește –, respectiv acea tulburare psihiatrică rară în care o persoană experimentează mai multe identități distincte. Aceste personalități pot avea vârste, genuri și comportamente diferite, dar – de obicei – habar nu au de existența celeilalte/celorlalte. Numai că, în anumite momente, tocmai aceste personalități preiau controlul asupra identității persoanei respective pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Și totul se poate încheia într-un haos total, iar cei din jurul respectivului/respectivei au de suferit.

Specialiștii susțin că – pentru a se deconecta de la o situație traumatică/ stresantă sau pentru a separa amintirile traumatice de o conștientizare normală, o persoană poate folosi, ca mecanism de adaptare, disocierea.

Aceasta variază de la o detașare ușoară – cum ar fi visarea cu ochii deschiși, ceea ce nu este cazul la Vladimir Putin, poate doar metaforic – la sentimentul că lumea este ireală sau la pierderea memoriei.

În ceea ce privește memoria, liderul de la Kremlin își amintește, de fiecare dată, doar ceea ce dorește.

Destrămarea Uniunii Sovietice a fost un dezastru.
Occidentul a făcut promisiuni pe care nu le-a respectat.
Peninsula Crimeea aparține Rusiei.
Marea Neagră a fost și trebuie să fie controlată de Rusia.
Rușii și ucrainenii sunt același popor.
Era mai bine în timpul Războiului Rece, atunci când granițele era bătute în cuie, iar lumea tremura la gândul că URSS poate să declanșeze nebunia nucleară dacă îi suflă cineva în ciorbă.

La capitolul ”lume ireală” este evident că Vladimir Putin nr. 1 și nr. 2 (din acest punct de vedere sunt una și aceeași persoană) își doresc o lume a lor, pe termen lung, una în care Omul-Negru de la Vest să stea, pur și simplu, într-o stare de prostrație permanentă, fără a interveni, fără a lua vreo decizie care să contrabalanseze mișcările Moscovei.

Rusia ar avea dreptul să mute în stânga sau în dreapta, NATO ar trebui să se retragă pe pozițiile din 1997, Kievul ar trebui să accepte ideea de regiunea Donbas nu-i aparține (și să se împace cu ideea că Peninsula Crimeea a fost și nu mai este sub steag galben-albastru).

În 2021, faimosul eseu de peste 5.000 de cuvinte al lui Vladimir Putin a fost citit pe nerăsuflate de analiști, strategi militari, mânuitori ai condeiului sau lideri mondiali. Chiar și președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a citit acel eseu, spunând – la momentul respectiv – că președintele Federației Ruse are prea mult timp liber.

Nu știm dacă eseul a fost scris de Putin nr. 1 sau de Putin nr. 2. Poate ambele personalități ale ”Țarului” s-au contopit, în ultimă instanță, astfel că setea de putere și ambiția de a demonstra veleitățile imperialiste ale Rusiei au triumfat. Tragic.

Printre altele, Putin a transmis și un prim avertisment prin acel eseu. Iar Ucraina era, bineînțeles, vizată, numai că – în general – s-a plecat de la premisa că Moscova spune multe, dar nu va face niciun pas. Rușii și ucrainenii sunt ”un singur popor”, scria Putin, și există puteri străine care doresc să destabilizeze Rusia, în timp ce ”o mare parte din Ucraina modernă ocupă ținuturi istorice rusești”.

Acela a fost momentul în care Putin s-a burzuluit – doar în scris – și a specificat că a ajuns la o concluzie foarte interesantă (pentru Kremlin): ”Devin din ce în ce mai convins de acest lucru: Kievul pur și simplu nu are nevoie de Donbas!”, nota ”Țarul”, apoi a încercat să redevină persuasiv: ”Sunt încrezător că adevărata suveranitate a Ucrainei este posibilă doar în parteneriat cu Rusia”.

S-a spus, în 2021, că eseul lui Vladimir Putin nu reprezintă altceva decât expresia agoniei imperiale și că ”Țarul” nu a făcut altceva decât să scrie o piesă de propagandă pentru care ar trebui să primească și o lecție de istorie din partea lui Zelenski.

Dar Putin (nr. 1, nr. 2?) a mers mai departe. Și-a masat armata la granițele Ucrainei, ținându-și soldații într-o stare de alarmă generalizată, a început să ceară garanții de securitate din partea Occidentului. A privit pe sub sprâncene și, ca să revenim la ideea de început a acestui articol, ”sătenii” s-a privit unii pe alții, cu mirare, însă transformarea amenințărilor în război părea o utopie.

În cele din urmă ”văcarul” s-a supărat pe întregul sat, considerând că a fost tras pe sfoară și că are tot dreptul să treacă la invazie și la bombardamente. Bineînțeles, ambele părți au de pierdut, asta este cert. Și, în primul rând, au de pierdut cei care fug din calea războiului, care își îngroapă morții, care nu mai știu ce le rezervă ziua de mâine sau care văd că banii din portofelele jerpelite nu le mai ajung după o zi pe alta.

Da, Putin nr. 2 l-a ”înghițit” pe Putin nr. 1, iar rezultatul este unul dramatic. Dar poate că totul est doar absurditate și am avut în fața noastră, de peste 20 de ani, un singur Vladimir. Numai că ”descifrarea” lui a fost amânată sau tratată cu o superficialitate greu de înțeles.

Citește și:

Articole recomandate