Despre libertatea de exprimare și ”jurnaliștii incomozi”

Într-o lume supusă unor patimi descătușate și apăsată, constant, de asediul nemilos al noului coronavirus care se adaptează, cu o rapiditate înfiorătoare, pentru a contracara vaccinurile existente, se vorbește din ce în ce mai puțin despre un alt ”asediu” nemilos, lansat de liderii autoritari împotriva așa-zișilor ”jurnaliști incomozi”.

Jurnalistul, manifestându-și curiozitatea profesională 24 de ore din 24, aduce în atenția cititorilor subiecte pe care oameni de afaceri controversați, oameni politici sau chiar conducători de state le-ar dori păstrate într-un etern con de umbră, acolo unde nu pot ajunge privirile indiscrete.

”Scheletele” din dulapuri nu ar trebui deranjate de nimeni, susțin adversarii jurnaliștilor insistenți, indiferent de context, iar autorii unor articole care tulbură apele adânci ale afacerilor oneroase și ale carierelor politice ”de succes” sunt contestați vehement, trași de mânecă, într-o fază inițială, amenințați voalat sau împiedicați să-și mai spună punctul de vedere. Sunt luate măsuri ”de forță” sau, din nefericire, jurnaliștii sunt chiar eliminați fizic, așa cum s-a întâmplat cazul jurnalistului olandez de investigații Peter R. De Vries.

În vârstă de 64 de ani, jurnalistul a murit, în luna iulie, la o săptămână după ce a fost împușcat pe o stradă din Amsterdam. Peter R. De Vries părăsise studioul unui post TV și vorbise, din nou, despre criminalitate, având informații atât din structurile poliției olandeze, cât și din lumea interlopă.

Astfel de evenimente tragice stârnesc indignarea mass-media și a societății, în general, dar ele sunt departe de a fi doar cazuri izolate și au rădăcini adânci. ”Mânușa de catifea” în care este ascuns pumnul de fier al represiunii nu ar mai trebui să păcălească pe nimeni, însă lupta dusă de jurnaliștii de investigații din fața calculatorului se poate transforma, lesne, într-una în care finalul este însângerat.

”Libertatea noastră depinde de libertatea presei, iar aceasta nu poate fi limitată fără a fi pierdută”, spunea Thomas Jefferson, cel de-al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii, iar Walter Lippmann – scriitor, reporter, sociolog, politolog, comentator politic american – aducea în discuție chiar existența unei ”legi” a jurnalismului, ADEVĂRUL: ”Nu există lege mai mare în jurnalism decât aceea de a spune adevărul și de a înșela Diavolul”.

Adevărul, ca ideal suprem al tuturor jurnaliștilor lumii, se confruntă cu ”adevărul” pe care doresc să îl impună, prin orice mijloace, aceia lezați tocmai de informațiile compromițătoare scoase la iveală în urma anchetelor jurnalistice. Iar sintagma ”pumn plasat în gura presei” capătă consistență în țările unde, corespunzător fardată, democrația baletează pe linia subțire dintre libertatea de exprimare și dictatura drapată în faldurile ”bunelor intenții”.

Pe 4 august, de pildă, Rusia a blocat accesul internauților la două site-uri de știri, Oktrytye Media și MBKh Media. Site-urile au devenit, brusc, indisponibile, după ce – de-a lungul timpului – criticaseră politica dusă la Kremlin și acțiunile întreprinse de Putin. Ambele site-uri erau susținute de un fervent critic al ”Țarului” – Mikhail Khodorkovsky -, cel care a fost trimis în închisoare, în 2005, pentru ”pentru fraudă, delapidare și spălare de bani”. S-a discutat și atunci despre un dosar ”fabricat”, iar Mikhail Khodorkovsky a fost grațiat de președintele Federației Ruse și eliberat în anul 2013.

Cele două site-uri de știri nu au fost informate, în prealabil, de măsura care va fi luată de autorități împotriva lor, iar asociația Reporteri fără Frontiere a avertizat, încă o dată, că în Rusia este instaurată  ”o atmosferă înăbușitoare pentru jurnaliștii independenți”.

Se discută, iarăși, despre represiuni ale Moscovei și despre încălcări ale libertății de exprimare, dar reacția Kremlinului se înscrie în nota cunoscută, din care reiese că ”jurnaliștii incomozi” au tot felul de afaceri underground și încalcă legea, delapidează etc. Și, așa cum se întâmplă de obicei, orice informație deranjantă pentru autorități, oricât de bine ar fi documentată, este etichetată drept ”fake news”. ”Argumentul” este mereu la îndemână și oferă posibilitatea de a nu mai da niciun fel de explicație presei, indiferent de gravitatea subiectului abordat.

Belarusul lui Lukașenko nu face excepție, cu atât mai mult cu cât disidenți, protestatari, jurnaliști sau medici au făcut cunoștință cu anchetele poliției și cu închisorile după ce au ieșit în stradă pentru a-l contesta pe președinte.

Pe 8 iulie, autoritățile din Belarus au procedat de aceeași manieră. Unuia dintre cele mai populare posturi de știri – Nasha Niva, lansat în 1991 – i-a fost blocată pagina de internet, mai mulți jurnaliști au fost reținuți de polițiști, iar birourile redacției au fost percheziționate în căutarea unor ”materiale compromițătoare”.

Yahor Martsinovich, editorul-șef de la Nasha Niva, a fost arestat și dus, în cătușe, din locuința personală și până la sediul poliției. Andrey Skurko – unul dintre colegii lui Martsinovich – a fost și el adus la sediul poliției pentru da declarații. Jurnaliștii de la Nasha Niva sunt considerați, la rândul lor, ”incomozi” de către autorități și au devenit unii dintre cei mai vocali critici la adresa la Alexandr Lukașenko.

Natallya Lubneuskaya, corespondenta Nasha Niva, a avut nevoie de 38 de zile de spitalizare după ce a fost împușcată în picior, chiar când transmitea informații de la protestele din august 2020, după alegerile câștigate de Lukașenko.

Acestea sunt, de altfel, doar exemplele recente de pe ”frontul” unde unii ”combatanți” luptă din fața tastaturii, cu telefonul la ureche, iar adversarii lor – deținând puterea de a bloca site-uri, ancheta, suspenda și aresta exact atunci când este nevoie, totul disimulat sub masca ”legalității” – contraatacă furibund.

Un jurnalist timorat, în ultimă instanță, înseamnă o ”voce” mai puțin și o victorie a cenzurii malefice, indiferent cum ar fi (re)botezată.