Distrugerea României în doar 20 de ani și cu doar 2 președinți

Venirea lui Traian Băsescu la Cotroceni a însemnat aducerea populismului din zona exotică (Vadim Tudor) în mainstream. Dacă revolta și reacția electoratului din 2000, care l-au trimis pe „tribun” în finală, își puteau găsi explicația în situația economică de după guvernarea CDR, în 2004 lucrurile începuseră să meargă spre bine. Astăzi, după 20 de ani, România este o țară cu nivel de trai mult mai bun, PIB-ul este aproape de 5 ori mai mare, în ciuda disparităților majore dintre sat si oraș ori dintre diferite regiuni. Chiar și așa, dezvoltarea economică și perspectivele sunt mai încurajatoare decât oricând în istoria noastră.

Și totuși, cum se explică finala (actuală) între doi populiști? Între un personaj cel puțin excentric, cu un discurs frizând cămașa de forță, amestec de motive și prostii sămănătorist-fascist-ignorante și unul necalificat, dar cu un discurs motivațional superficial-incult-zglobiu, lipsit de orice substanță și soluție? Singura diferență majoră dintre cei doi este viziunea asupra poziției noastre euro-atlantice. Unul o contestă, în numele unui bizar delir autohtonist, rostit doct și cu emfază, altul o susține mimetic în mod necondiționat, mestecând lozinci al căror sens nu îl pricepe.

Prin comparație, ipotetica finală Ciolacu-Simion ne-ar părea azi o dezbatere academică, între monștri sacri ai intelectualității si enciclopedismului.

Cum am ajuns aici? La asemenea incapacitate instituțională, la așa probleme sistemice, la renumărarea voturilor, la convocări de CSAT, la constatări ale atacurilor cibernetice, ale războiului hibrid, la incertitudine si instabilitate, la afectarea burselor și la isteria generală, toate conducând la compromiterea ideii democratice? Cum am ajuns, în fond, la o generalizare a lipsei gândirii critice și capacității de a discerne?

Dacă turnătorul Petrov a folosit serviciile ca să își aresteze adversarii și să își protejeze camarila care jefuia România, toate s-au întâmplat pe fondul învrăjbirii românilor și adâncirii clivajelor din societate. Mediocrul provincial care l-a urmat a continuat rețeta, doar că securitatea s-a ocupat să îi asigure avioane și vacanțe de lux, în timp ce lucra la demonizarea PSD și aducerea PNL la guvernare. În tot acest timp, în toată elita politică au promovat eșaloanele 3 și 4, oameni slabi si incompetenți, iar profesioniștii din mediul privat și antreprenorii erau deja alungați de la orice tentativă de implicare în viața publică prin spectacolul cătușelor. Pe scurt, profesionalismul și meritocrația au fost scoase cu miliția de pe prima scenă, direct sau indirect, la comanda locatarilor din Deal.

În ultimii 3 ani, stabilitatea guvernării a adus recorduri de investiții în toate domeniile, echilibru și coerență decizională. În ciuda problemelor precum datoria externă și deficitul bugetar, perspectiva era una bună. Ideea vehiculată, a candidaturilor comune, și-a dovedit viabilitatea pe 9 iunie.

Peste jumătate din mandatele de europarlamentari au revenit PSD și PNL. Circa 90% din primari tot lor. Comasarea a salvat PNL de la un scor lamentabil, care i-ar fi redus șansele în localele care ar fi trebuit să se desfășoare în septembrie. PSD a apreciat că alianța e pe termen lung, iar un PNL devastat ar fi complicat o viitoare majoritate. Așa că a făcut din nou compromisul. România avea șansa la încă 4 ani de stabilitate, dezvoltare și performanță economică, poate chiar la o clarificare constituțională și o reformă administrativ-teritorială. Până când…

Până când PNL a decis să răspundă, conform deciziei de la Cotroceni – nu cred că se așteaptă cineva ca Nicolae Ciucă să fi hotărât ceva de unul singur – cu un scandal. După ce stăpânul Iohannis nu a mai devenit diasporez, negăsindu-și serviciu în străinătate, „liberalii” n-au mai vrut prezidențiale în septembrie, forțând intercalarea parlamentarelor între cele două tururi. Iar după ce legea dedicată găsirii unui job la Senat pentru același impostor a fost respinsă de PSD, PNL a început scandalul. Care scandal a distrus imaginea stabilității, ca și cum conflictul nu mai era la graniță, ca și cum Rusia nu mai era periculoasă, iar războiul hibrid ar fi dispărut ca prin minune.

Astăzi, pe lângă haosul prezidențialelor, perspectiva guvernamentală e sumbră: PNL s-a aliniat în spatele USR, cel mai vechi partid al Europei devenind partenerul junior al lui Drulă, Armand, Ghinea sau Lasconi. Împreună au șansa la 30-35%. Cu UDMR și minoritățile tot nu pot face majoritate. Probabil AUR și SOS pot depăși, împreună, 30%. Astfel, singura șansă a stabilității ar însemna un scor de cel puțin 30% pentru PSD, care să dea un guvern ori cu USR, ori cu PNL și UDMR. Deși cea mai bună și înțeleaptă decizie ar fi opoziția. Social-democrații au mai salvat o dată situația acum 3 ani. Iar mulțumirea partenerilor și oamenilor s-a văzut. Așa că voința poporului care l-a reales pe Klaus Iohannis cu 66% merită respectată: un guvern „de dreapta” AUR-USR-PNL ar fi desăvârșirea procesului început acum 20 de ani. Până la anticipatele din 2026, după care social-democrații vor avea șansa unui Cabinet monocolor, la fel cum ar fi avut și la anticipatele din 2022, dacă nu dădeau calculul cinic pe responsabilitate.

PS: Observ că nici protestele nu mai sunt ce-au fost. Se vede că nu le-a convocat tripleta securitate-ONG-uri-multinaționale. Sper doar că nu va fi „nevoie să moară oameni”. Ultima dată a ajuns Cioloș premier. De data asta poate ajunge Iohannis la Palatul Victoria.

CITIȚI ȘI:

AMR 7 zile – de ce prezidențialele de duminică nu au nicio legătură cu cele din anul 2000?

Bunelu’ și Hăndelu’, față în față cu reacțiunea

Ostașul Nicu și Poznașul Nicușor, pe autostrada suspendată