Doamna Budeanu

După ce plecăm spre Ceruri, încep să se distingă toate. Bine de rău, lumina de întuneric, dezastrele de miracole. Anii cei mai frumoși de anii de care ne-am putea despărți oricând, fără remușcare.

După ce plecăm în Ceruri, se mai întâmplă ceva cu noi. Se mai produc și alt fel de schimbări, pe lângă cea mai grea și apăsătoare schimbare: aceea a dispariției. Oamenii din jur, de mai aproape sau de mai departe, ajung să ne cunoască. Deși nu ne-au întâlnit personal nici măcar o dată. Deși nu ne știu decât din imagini vii, din arhive pe care nu o să le distrugă nimeni, de tot, nicicând.

Așa am cunoscut-o eu pe doamna Delia Budeanu. Și spun „doamna”, pentru că mi-a atras atenția, în mai toate știrile de zilele acestea, care anunțau plecarea dumneaei spre Cerul în care sunt atâția de-ai noștri, faptul că, așa se refereau jurnaliștii la dânsa: doamna Delia Budeanu. Și nu-i puțin lucru să recunoști, în marea de incultură și lipsă de respect, niște semne de salvare, niște cuvinte care vindecă.

Sunt câțiva oamenii care se disting, în meseria lor, atât de tare, precum s-a distins doamna Budeanu. Cu câtă noblețe, cu câtă eleganță, cu câtă frumusețe apărea pe micile ecrane ale românilor, care aveau atâta nevoie de lumină, în ani în care străzile orașelor erau pustii, păreau pustii! Erau ale nimănui, păreau ale nimănui!

Delia Budeanu a fost altfel. Altceva. În întunericul care a risipit suflete, dumneaei a împărțit celor din jur, pe care, probabil, nici nu i-a întâlnit personal vreodată, lumină. Și viața nu i-a fost la fel de prietenă. Dar a dat mereu sentimentul, până la ultima carte lansată, că iartă, că are și această mare calitate, de a putea ierta.

După ce plecăm spre Ceruri, încep să se distingă toate. Și rămâne, pe prima pagină a oricărui ziar, o fotografie clară a celor care am fost și a acelora pe care le-am construit, de-a lungul vieții. Se moare mult și doare orice despărțire, ca un pumnal înfipt direct în cuvinte și-n inimi. Mai ales când, privind în față, nu există chipuri care să poată să umple din goluri.

Televiziunea Română, unde Delia Budeanu și-a petrecut aproape 30 de ani din viață, ar trebui să înceapă să promoveze din nou astfel de oameni, astfel de idealuri. Și lumea, în general, ar trebui să redevină a noastră, încetând, pe cale de consecință, să fie a celorlalți. Pentru ca, la socoteala finală, să fie și în dreptul numelor noastre câteva lacrimi care să ne spele de mici – sau mari – stângăcii.

Regrete, veșnice regrete… Nu v-am întâlnit niciodată, doamnă Budeanu, dar învăț și eu din eleganța, din frumusețea, din noblețea dumneavoastră, ceea ce se poate învăța: în cazul de față, cum să-mi iau rămas bun. Cum să spun adio.

Doamne, ai grijă de părinții noștri, plecați atât de repede de pe lumea care se destramă! Și, dacă mai e loc, ai grijă și de noi, ca să le putem purta credința mai departe.

„Rugă pentru părinți”, de pe Pământ, spre Cer!

Citește și:

Ploaia care va veni…

Dezastrele nu ocolesc România

Cazul Lucescu

Locul nostru în lume

Prin limba română