Febra non-comunicării pe teme europene
Conferința privind viitorul Europei, amplul exercițiu de implicare a cetățenilor în dezbaterea paneuropeană privind scenariile de evoluție a Uniunii Europene ar trebui/ putea să prilejuiască un serios moment de reflecție pentru România, o oportunitate de a clarifica ce vrem, ce putem și ce avem de făcut de acum încolo.
Deficitul democratic al UE – o problemă care precede cu mult pandemia
Conferința privind viitorul Europei reprezintă o inițiativă comună a Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei de a oferi cetățenilor europeni o platformă de exprimare. Procesul de ascultare, de implicare a cetățenilor în această conversație paneuropeană este de relativ lungă durată, rezultatele sale fiind așteptate în primăvara anului 2022.
Inițiativa a fost lansată având în minte o serie de critici frecvente la adresa proiectului european: faptul că este un proiect elitist, desprins de cetățeni și de nevoile acestora, caracterizat de un serios deficit democratic, incapabil de a crea acel „eu” european, cu care cetățenii europeni să se poată identifica indiferent de geografie; un proiect excesiv absorbit de pilonul economic/ financiar în detrimentul celui politic (vezi, de exemplu, îndemnul dramatic al lui J. Habermas din timpul crizei euro de a restabili, în Uniunea Europeană, primatul politicului asupra piețelor financiare).
Se poate argumenta că momentul nu este tocmai fericit ales. Acum, absorbiți de problemele legate de pandemie, inclusiv de gestionarea perioadei post-pandemice, astfel de preocupări ar putea stârni chiar zâmbete – „de asta avem noi timp acum?”.
Chiar acceptând aceste abordări și limitele pe care și le-a creat, din start, un astfel de exercițiu de consultare publică, sunt de părere că discutarea deschisă, pe cât posibil fără menajamente și fără tabuuri, a problemelor care preocupă în acest moment cetățenii europeni, indiferent de geografie, nu poate decât să contribuie la relansarea proiectului european. Mai ales că tocmai acesta este specificul acestui proiect, faptul că este, într-un fel, „condamnat” să își câștige legimitatea, să își conserve prestigiul în fiecare zi. În acest sens, permiteți-mi să îl invoc din nou pe filosoful german J. Habermas care, într-un eseu din 2006 afirma: „avantajele economice ale unificării europene sunt argumente valide pentru continuarea proiectului european numai dacă apelează la o putere de atracție culturală (și politică – aș adăuga) care să depășească avantajele materiale”.
Întrebări severe la orizont
Așa cum am spus, momentul nu pare cel mai fericit ales, background-ul emoțional creat de pandemie, starea de volatilitate a opini ei publice nefiind tocmai favorabile. Dar, cu volatilitate sau nu, cu vârtejuri emoționale sau nu, întrebări severe se adună la orizont, întrebări la care Uniunea în ansamblul său – leadership-ul european și al fiecărui stat membru, instituțiile, cetățenii – sunt chemați să ofere un răspuns, o dezlegare. Am în vedere întrebări și arii de preocupări precum: politica fiscală, guvernanța zonei euro, structurile de apărare, decalajele de dezvoltare Est-Vest, depășirea stadiului în care Europa Centrală și de Est este doar un „paradis pentru corporații”; relația cu giganții digitali, oriunde s-ar afla aceștia, revoluția tehnologică (retehnologizarea, robotizarea, adoptarea deep tech în scopul dezvoltării economice sustenabile).
Cu ce poate contribui România la această conversație paneuropeană?
În primul rând, societatea românească este chemată să se conecteze la aria de preocupări ale Uniunii și să abandoneze caracterul provincial, uneori chiar prăfuit al agendei publice.
În al doilea rând, principala contribuție a României la (Conferința privind) viitorul Europei este propria sa reziliență. Iar unul dintre pilonii acestei reziliențe este crearea cât mai multor puncte de intersecție între ce înseamnă a fi „bun european” și ce înseamnă a fi „bun român”. Prioritatea politică, civică, intelectuală – dacă vreți – a momentului este de a evita capcana alegerii, capcana de contrapune cele două identități, de a le considera ca fiind contrarii – nu care se atrag, ci care se exclud reciproc.
Nu este în nici un caz vorba despre o problemă a societății românești, ci, în estimarea mea, despre o problemă autentic paneuropeană. Multe state membre, inclusiv țări fondatoare, sunt zdruncinate tocmai de această linie de demarcație – european/ local, o adevărată falie care declanșează competiții retorice „bun european” vs. „bun francez”, de exemplu. De aici, tensiuni, dezbinare, polarizare, teren fertil pentru dezinformare, instalarea percepției de blocuri omogene ireconciliabile, de tabere care se ignoră sau de disprețuiesc reciproc.
O trăsătură a multor state occidentale este ceea ce istoricul Niall Ferguson numea febra non-comunicării: pulverizarea tronsonului de mijloc al societății, inundarea mainstream-ului de către voci periferice, dar foarte gălăgioase, care doar întrețin polarizarea, febra non-comunicării. Reziliența despre care am vorbit poate fi asigurată prin atenuarea stridențelor de orice fel, prin conturarea unor opțiuni echilibrate cu privire la probleme reale. În România, ca și în alte părți, contribuția la Conferința privind viitorul Europei poate fi tocmai evitarea unei febre a non-comunicării pe teme europene și ancorarea fermă a proiectului european în mainstream-ul societății, în tronsonul de mijloc al acesteia.