În sfârșit, la EURO

Am urmărit și eu, ca orice român curios, la sfârșitul săptămânii trecute, meciul dintre România și Israel. Până și copiii, care nu înțeleg mare lucru din șutul spre sau pe deasupra porții, s-au uitat la televizor, în cele 90 de minute, pentru a vedea dacă la final ai noștri se bucură sau nu. Greu de imaginat ca ai noștri să mai știe să se și bucure. Dar minunea s-a întâmplat.

Și, brusc, toate criticile adresate lui Edi Iordănescu s-au mai înmuiat. Nu mai era chiar cel mai prost antrenor al selecționatei, comentatorii declarau că e bine că a fost lăsat să continue munca începută, viitorul suna bine, ba chiar și prezentul se contura ceva mai luminos decât suntem obișnuiți. Și, apropo de comentatori: aproape că au fost enervant de buni cu sportivii noștri. Nu se mai opreau din observații miloase și binevoitoare. Când România a primit gol, în minutul doi, nu s-au pierdut cu firea, ne explicau și își explicau că e timp să ne revenim, că, dacă și un egal ne-ar fi de ajuns, de ce să ne speriem de la un gol care a părut mai mult o întâmplare decât o demonstrație de forță.

Și Ianis Hagi a redevenit puternic. A marcat golul victoriei, cu un picior stâng pe care parcă-l știm de undeva, a mai închis din gura acelora care nu știu decât să compare și să scoată pe minus toate cheltuielile. Pentru că, în fond, de ce trebuie mereu să punem semne de comparație între Gheorghe Hagi și copilul lui?

De ce nu putem să-i vedem și să-i tratăm ca pe doi sportivi diferiți, care trăiesc în perioade diferite și, prin urmare, au rezultate care, uneori, mai și diferă? Pentru că nu suntem în stare să lăsăm răutățile și invidia deoparte, pentru că ne e prea ușor să lovim și să mergem înainte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Apropo de Gheorghe Hagi: profețiile lui iarăși se îndeplinesc. Tot ce a spus el că va fi este astăzi. Tot ce ne-a strigat de atâtea ori, la conferințe de presă la care unii așa-ziși ziariști credeau că și-a pierdut controlul, se petrece acum, în clasamente. Atât de mulți copii pe care el i-a crescut în Academia sa de fotbal și de sacrificiu sunt azi titulari ai echipei naționale.

Și poate că nu de la Hagi au învățat să alerge repede, să paseze eficient și să marcheze calculând unghiul imposibil, dar cu siguranță de la el, și numai de la un om ca dumnealui, ar fi putut învăța cum să iubească România și să joace pentru țara lor cu demnitate, indiferent de vremuri și de măsura în care țara le întoarce respectul.

Suntem fericiți că echipa națională s-a calificat la EURO 2024. Ba chiar sperăm ca, după meciul de diseară împotriva Elveției, să ne calificăm de pe primul loc în grupă. Ne place, așadar, și de Iordănescu junior și de Hagi ăl mic. L-am reconsiderat și pe Pușcaș, îl aplaudăm iarăși pe Alibec, Stanciu nu mai e prea bătrân. Stadionul va fi plin, la meciul pentru locul întâi.

Avem iarăși țară? Avem iarăși oameni pe care să-i putem iubi și pe care să-i putem aplauda la scenă deschisă? Hai să ne mințim că da. Măcar o zi, să avem din nou o Românie! Măcar o seară, să credem din nou în ea! De mâine, probabil, vom redeveni străini.

Citește și:

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel

”Chiriași la noi în țară”

Când românii se simt români

De ce Austria nu ne vrea?

Și, totuși, de unde prețurile astea?