Între două funeralii, un bilanț al istoriei

Din cenușa ”imperiului răului” (cum obișnuia președintele american Ronald Reagan să numească URSS) lăsat în urmă de Mihail Gorbaciov, din haosul tranziției de la Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste la Federația Rusă, a apărut un gangster politic, instalat la Kremlin pe un munte de cadavre. Deși detestat de Putin pentru că a produs cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX (dezmembrarea Uniunii Sovietice), Gorbaciov nu s-a detașat nici el de tiparul crimei.

Ca și fostul liderul palestinian Yasser Arafat, și Gorbaciov a fost un laureat al Premiului Nobel pentru Pace cu mâinile pătate de sânge. Așa cum Vladimir Putin este direct responsabil de anexarea ilegală a Crimeii, de invadarea și agresiunea nejustificate împotriva Ucrainei, tot așa, la vremea sa, Gorbaciov, privit ca omul însemnat al deschiderii sovieticilor către democrație, a ordonat în 1990 strivirea sub șenilele tancurilor, la Vilnius, a demonstranților pașnici pentru independența Lituaniei. Lituania este astăzi stat membru NATO și UE, desprins definitiv din cocina imperialistă.

Nu întâmplător, în eseul său lucid și sarcastic de la începutul secolului XX, scriitorul rus Dmitri Merejkovski numea Rusia ”Măicuța Purcea”. Gorbaciov și Putin s-au tăvălit în aceeași cocină a istoriei. Amândoi perdanți pentru că visau la o glorie a rușilor smulsă cu forța. Gorbaciov își imagina continuarea unei Uniuni Sovietice cu ”față umană”. Putin voia să lase moștenire o Novorossiya, prin ștergerea de pe hartă a Ucrainei și prin lichidarea oricărei urme de identitate națională a ucrainenilor. Ambii au păcălit Occidentul, mimând inițial politica destinderii și a coexistenței pașnice.

Gorbaciov l-a avut ca mentor pe Iuri Andropov, șef la temutului KGB în anii ’70. Cu sprijinul lui Andropov, Gorbaciov a fost propulsat, în 1971, de la simplul statut de activist de partid la cel de membru în Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Gorbaciov devenea un discipol fidel al lui Andropov, dar mai ales un adept al metodelor acestuia de a induce în eroare Occidentul. Andropov, și nu Gorbaciov, a fost adevăratul arhitect al perestroikăi. Pornind de la conceptul leninist de ”peredișka” ((peredyshka, передышка – răgaz, respiro, momentul pentru a-ți trage sufletul înainte de o mișcare strategică), Andropov a venit cu ideea ca Uniunea Sovietică să păcălească Occidentul, să îi lase impresia unei ”colaborări pașnice” cu lumea capitalistă occidentală.

Acest tip de pretinsă  ”colaborare” ar permite Moscovei să câștige timp, să își refacă forțele economice și militare și să intre într-o relație cooperare de tip parazitar cu instituțiile politice, financiare și economice ale Occidentului. Ne facem că le întindem o mână, ne apropiem de ei ca să le luăm banii din buzunare. Acest principiu leninist potrivit căruia Occidentul nu trebuie atacat frontal și distrus prin forță, ci pus să lucreze în favoarea sovieticilor, venit pe filiera lui Andropov, a devenit unul călăuzitor în cariera lui Gorbaciov. Prin perestroika (reformă), Gorbaciov a dorit să obțină o peredișka pentru o Uniune Sovietică în declin. A fost dispus la concesii istorice pentru că nu mai avea încotro.

La începutul anilor ‘70, când Gorbaciov era catapultat în ierarhia statului sovietic de mentorul său Iuri Andropov, regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord se confrunta cu un val de terorism fără precedent declanșat de Armata Republicană Irlandeză (IRA). Mentorul lui Gorbaciov, la șefia KGB la vremea aceea, îi găzduia la Moscova și îi sponsoriza pe liderii radicali ai IRA (Des O’Hagan, Tomas MacGiolla). Îi antrena în tactici de gherilă urbană și mânuire de explozibil pentru comiterea de atentate. Sovieticii i-au ajutat pe teroriștii nord-irlandezi să își construiască depozite secrete de armament pe teritoriul Regatului Unit.

Ceea ce îi îndemna pe teroriștii IRA să ceară ajutor sovieticilor era simpatia unora dintre ei pentru viziunea marxistă și ideologia comunistă. Teroriștii IRA finanțați din ordinul lui Andropov învățau, de asemenea, de la specialiștii Departament 13 (o unitate top-secret a KGB, însărcinată cu asasinatele politice) cum să folosească otrăvuri de fabricație sovietică.

Majestatea Sa Regina Elisabeta a II-a a fost un monarh care a ajutat la tranziția pașnică de la fostul imperiu britanic la Commonwealth, o asociație voluntară a 56 de națiuni cu legături istorice și lingvistice. Spre deosebire de Gorbaciov, care voia păstrarea prin forță a Uniunii Sovietice (episodul masacrelor de la Vilnius o demonstrează), sau a lui Putin, care tânjește să refacă, sub altă formă, dominația Uniunii Sovietice, monarhul britanic nu a declanșat războaie de agresiune și de anexări ilegale pentru a reface măreția fostului imperiu britanic. Dimpotrivă. În timpul domniei Majestății Sale Regina Elisabeta a II-a, Marea Britanie a renunțat definitiv la ambiții imperiale, devenind un pivot al Alianței Nord-Atlantice, militând pentru apărarea valorilor occidentale și a democrației în Europa.

De la Gorbaciov la Putin, visul Rusiei a fost întotdeauna de a împiedica crearea unei Europe libere și unite, aliată cu Statele Unite. Monarhia britanică a reprezentat întotdeauna o ancora de siguranță a Europei în relația ei transatlantică. În timp ce Gorbaciov s-a scremut să țină cu forța fostele state comuniste în sfera de influență a Rusiei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, condus de Majestatea Sa Regina Elisabeta a II-a, a fost cel care, în perioada cât a fost stat membru al spațiului comunitar, a favorizat puternic includerea țărilor foste comuniste din Europa Centrală și de Est în Uniunea Europeană.

Sub conducerea înțeleaptă a reginei, britanicii, alături de americani și de alte națiuni libere ale Occidentului, au câștigat Războiul Rece. Sub domnia Reginei Elisabeta a II-a, monarhia britanică a navigat prin furtunile dramatice ale istoriei ultimilor șaptezeci de ani: criza Canalului Suez, Războiul Rece, conflictul din Insulele Falkland, tulburările sociale și grevele din 1970, epoca internetului, atentatele teroriste de la World Trade Center, Brexit-ul, pandemia de Covid-19.

De-a lungul deceniilor de domnie, Regina Elisabeta a II-a a colaborat cu o serie de 15 prim-miniștri. Seria începe cu Winston Churchill (născut în 1874) și se termină cu actualul prim-ministru britanic Liz Truss, născută un secol mai târziu, în 1975. În afară de Churchill, alți doi primi-miniștri au avut contribuții decisive în istoria Marii Britanii, ambii având relații cordiale cu regina. Unul dintre ei – Margaret Thatcher – a contribuit decisiv, în colaborare cu președintele american Ronald Reagan, la victoria împotriva comunismului și la sfârșitul Războiului Rece. Celălalt – Tony Blair – a pus capăt terorismului nord-irlandez, prin ceea ce s-a numit Good Friday Agrement, un acord de pace din 1998 care a dus la sfârșitul violențelor ciclice din Irlanda de Nord, violențe datând de la sfârșitul anilor 1960.

Regina a fost primul monarh britanic din istorie care a vizitat Rusia. Dar nu în timpul leninistului Mihail Gorbaciov și nici a criminalului de război Vladimir Putin, ci în 1994 , când a fost găzduită de președintele Boris Elțîn, cel care a avut un rol crucial în dezmembrarea Uniunii Sovietice, în transformarea ei în Federația Rusă, reprezentând efemera orientare a Rusiei către o democrație reprezentativă, de garantare a unor noi libertăți politice, economice și culturale.

La moartea Reginei Elisabeta a II-a, o întreagă națiune a ieșit în stradă în semn de ultim respect pentru monarhului lor care i-a ținut uniți în vremuri de restriște, dar și de prosperitate. Discretă, rezervată, ea a întruchipat valorile tradiționale britanice. Și-a slujit națiunea  cu un simț al datoriei și al autodisciplinei exemplare.

Regina nu a fost doar un exemplu de longevitate biologică pe tronul Regatului Unit, ci și gardianul unor idealuri ale străvechii tradiții a Occidentului. Primul, în mod sigur, cel al libertății. Nu în ultimul rând, cel pe care britanicii obișnuiesc să îl numească decency (decență). El se referă la un comportament de bun-simț și măsură, în conformitate cu standardele acceptate de moralitate și respectabilitate, urmărind un stil rezonabil de viață.

Într-un ultim gest teatral de omagiere post-mortem, privind la sicriul deschis în care zăcea Mihail Gorbaciov ca la propriul său destin, Vladimir Putin a pus mâna în semn de adio pe fruntea defunctului lider sovietic. Era gestul de solidaritate întru aceeași nebunie a două figuri istorice. Ambele au gustat veninul înfrângerii, treziți din beția trufiei imperialiste. După crimele pe care le-au comis, amândoi au lăsat în urmă o Rusie în haos și repliată în sine, nevoită să se retragă cu coada între picioare din Afganistan (1988) și, mai nou, din Ucraina (2022).