Jandarmii și Iosefina

Toată lumea vorbește despre ceea ce s-a întâmplat în 21 decembrie 2021. E cât se poate de firesc, având în vedere nefirescul situației. Jandarmeria a făcut un memorabil pas înapoi, eschivându-se și lăsând paza porților Parlamentului de toată izbeliștea. Rușinos. L-am auzit pe col. Cătălin Stegăroiu (boss peste DGJMB) și mi s-a părut total dezorientat – sau așa o fi el în starea de permanență! – cum explica jurnaliștilor că situația a fost “sub control” și că ar trebui să ne bucure pe toți modul în care au ales să ”acționeze” jandarmii, pentru că nu s-au numărat victime după incident.

Există, însă, niște nuanțe care nu trebuie scăpate din vedere. Sigur că e bine că nu au existat victime, dar eu zic că Jandarmeria trebuie să mulțumească lui Dumnezeu că nu a fost mai rău. Totuși, actele de vandalism rămân. Iar cei responsabili trebuie să plătească. E musai, totuși, să ne întoarcem un pic în timp și să amintesc cum a fost în 10 august 2018, când jandarmii – sub altă comandă decât cea de azi – au rezistat “reziștilor” a căror țintă era intrarea în Guvern și au apărat această instituție cu prețul încasării de pietre în cap, scuipături și dosare penale deschise după eveniment.

Atunci, primii răniți ajunși la spital au fost din rândul jandarmilor. E consemnat în actele de la Parchet. Dar, ce să vezi, atunci jandarmii au rezistat. Pentru că asta le este meseria, acestea sunt atribuțiile și datoria. Chiar dacă premierul nu era în clădire. Și nici în țară. Pentru ei, clădirea aia numită Guvern era obiectiv strategic, de siguranță națională. Au rezistat când s-a aruncat în ei cu pișat pus în pungi, au rezistat când erau înjurați de mamă, au acționat gradual până la orele 23:00, atunci când, cu toată rezistența și folosirea de lacrimogene pentru dispersarea protestatarilor rămași grupați în Piața Victoriei, au dat semnalul de intervenție dintr-un motiv de urgență majoră: arma unei jandarmerițe agresate fusese sustrasă și nu se știa pe mâna cărui nebun a ajuns. Au acționat cum scrie la carte. Și ce dacă? Nu a fost bine atunci. E bine acum?

Șefii de atunci ai Jandarmeriei au fost linșați pe rețelele de socializare, au fost dați jos din funcții, în două cuvinte, adio carieră! Azi, dosarul “10 august” se află într-o situație nemaiîntâlnită, pentru că procurorii sunt puși să decidă pe care dintre deciziile definitive date de instanță o iau în considerare, pe cea de clasare sau pe cea de redeschidere? Vă dați seama ce justiție avem?

Ca să vă dați seama și ce Jandarmerie mai avem, revin la zilele noastre. 21 decembrie 2021. Jandarmii noștri înalți ca brazii fără beteală au ales defensiva. Cică așa s-a decis că ar fi mai bine. Dar dacă spiritele se încingeau mai tare și cine știe ce tragedie se petrecea, mai era așa bine? Și chiar e bine că au lăsat intrarea Parlamentului, care este simbolul democrației, la liber? Și că nu au fost în stare să identifice și să oprească pe cei care au vandalizat mașinile Ambasadelor SUA și Japoniei?

Din punctul meu de vedere, Jandarmeria seamănă perfect cu încuietoarea de la poarta Parlamentului. S-a stricat. După 10 august 2018, s-au înmuiat precum varza pusă la murat. Și așa de moi sunt, așa murături au devenit, încât mesajul subliminal pe care l-au dat este că mâine-poimâine, la alt protest organizat de AUR sau de alții, manifestanții ar putea forța mai abitir, mai cu succes intrarea în orice obiectiv strategic. Până la VICTORIE. Cucerim orice, oricând, dăm jos guverne, Parlament, orice… călcăm totul în picioare. Nu vă miroase a plan anarhic? Mie da.

În aceste condiții, cred că e momentul de schimbare. Cred că e cazul ca domnul proaspăt general Alin Mastan (care la 10 august era indisponibil medical, precum generalul Stănculescu la Timișoara în decembrie 1989, dar se afla în punctul de comandă!), domnul proaspăt șef al DGJMB, Cătălin Stegăroiu și, desigur, domnul ministru Lucian Bode, trebuie să plece! Demisia este un gest de onoare. Până la urmă, responsabilitatea este ierarhică. De ce ăia doi amărâți de plutonieri de la Jandarmeria București au fost dați pe mâna Parchetului Militar, fiindcă a căzut unul de pe cal și celălalt nu l-a sprijinit în șa și că au prejudiciat imaginea Jandarmeriei? Ei ce-au făcut acum, în 21 decembrie? Mai grav. Mult mai grav. Au demonstrat că sunt niște momâi neprofesioniste care își găsesc portița de scăpare și de liniște post-eveniment lăsând poarta mare a Parlamentului fără apărare! De aceea, repet, toți trei ar trebui să plece din înaltele funcții! Ierarhia trebuie respectată și în acest caz. De jos până sus.

Un alt episod pe care nu vreau să îl trec cu vederea este cel al modului în care s-a acționat în cazul Iosefinei Pascal. Am urmărit și ceea ce a povestit ea, am citit și ce a zis poliția. Am vorbit și cu avocatul Dan Chitic, care a ajuns când se terminase ampla legitimare și discuție face to face cu “reacțiunea”. Ce făcurăți, bre? Cum adică să trimiteți la domiciliul unui jurnalist polițiști care să îl ia la ”Capitală” ca să îl legitimeze? Asta e normal? Nu e. Deloc! Miroase ori a intimidare amestecată cu abuz, ori a neștiință de carte.

Episodul ăsta mi-a amintit de anii în care noi, vechi jurnaliști, tineri pe atunci cam ca Iosefina sau mai tineri, am trecut prin totul felul de intimidări. Unii și prin multe procese, pe vremea când calomnia și insulta se pedepseau cu pușcăria. Am trăit și momentul scandalosului caz Terasa Anda, era în 1995, când fosta colegă de la ZIUA, Tana Ardeleanu a fost filată de ofițeri SRI la ordinul Puterii de atunci. Am primit și eu, personal, amenințări de la diverși protagoniști ai investigațiilor mele. Sper să nu se revină la astfel de metode de cumințire a jurnaliștilor incomozi. Sau doar antipatici și atât. Ar fi un pas imens înapoi. Ceea ce țin să remarc în cumpăna acelor vremuri este solidaritatea care exista atunci în presă. Dacă unul pățea ceva, săreau toți. Nu conta că nu ne cunoaștem, nici dacă unul era proaspăt venit în breaslă sau avea deja un nume. Conta că e jurnalist și trebuie apărat dacă cineva încerca să îl constrângă în vreun fel în exercitarea profesiei. În schimb, acum, această unitate de breaslă nu mai există. Există, din păcate, alt gen de “unități”. În media, lucrurile au luat-o, de ceva vreme, razna. În goana după rating, după publicitate, după bani, rolurile presei au început să se dilueze ca și autoritatea Statului. Am pierdut și noi, pe drum, destule repere. Dar acesta e un alt subiect.

Revin la Iosefina. Sincer, eu nu o cunosc mai deloc. Am schimbat câteva vorbe, recent, cu ocazia unei lansări de carte. Atât. Deci, nu îi iau apărarea pentru că aș fi prietenă cu ea. Nici vorbă. Nici nu fac vreun comentariu legat de ceea ce scrie sau cum gândește, ce simpatii sau antipatii are, dacă este anti-vaccinistă, anti-botniță sau ce-o mai vrea ea și ce-o simți că e bine să scrie și să facă. Nu mă interesează. E treaba ei, dreptul ei. Totul e ca jurnalistul, în general, să nu confunde această profesie cu cea de activist. Să nu le suprapună. Că nu se pupă deloc. Una e una, alta e alta. Mă interesează ce i s-a întâmplat Iosefinei doar pentru că e jurnalist și pentru că, în această calitate, a fost la protestul de la Parlament și nu a făcut nimic din ceea ce am putea numi lipsă de neutralitate în relatarea incidentului, nici nu a participat, cot la cot cu vreun personaj agresiv, la vreun act reprobabil. Sau penal.

Așa că, revin, poliția nu avea niciun motiv să îi bată în ușă, la ora 22:00, ca să o ducă la ”Capitală” și acolo să o întrebe dacă a fost la protest și să o legitimeze. Și să facă polițistul un proces verbal. Asta putea să facă poliția și dimineața, frumos, cu citare telefonică, dacă doreau să stea de vorbă cu ea. Numai faptul că unui jurnalist din toți care au fost acolo i s-a întâmplat așa ceva și a fost de ajuns să îmi crească adrenalina. Cum adică să vii la ora 22:00 la ușa omului, oricare ar fi el, Iosefina sau Napoleon, nu contează, să îl iei la poliție fără mandat, fără să îi spui clar motivul real? E la mintea cocoșului că poliția știa la ușa cui se dusese, deci puteau să o legitimeze în ușă dacă aveau dubii că nu e ea locatara, e clar că știau că a participat ca jurnalist la protest. Cum au participat și alți colegi, care au relatat, au filmat, și-au văzut de treabă și datorită lor a văzut toată lumea cum s-au desfășurat evenimentele acolo. Cui din Ministerul de Interne îi era așa drag de Iosefina că nu putea sta până-n zori dacă nu o vedea adusă la Poliția Capitalei? Sunt convinsă că mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor lămuri. Vom afla și dedesubturile acestui nocturn scandal.

Dar, până atunci, eu trag un semnal de alarmă: raportul anual al Comitetului pentru Protecția Jurnaliștilor, organizație care are sediul la New York, evidențiază faptul că numărul jurnaliștilor aflați în închisoare în lume este în creștere față de 2020. Mai precis, 293 față de 280 în 2020. Acest raport mai subliniază ceva extrem de important: ”CPJ are dovezi că jurnaliștii au fost bătuți în arest și li se aduc în continuare noi și noi acuzații. La fel, avem confirmări că autoritățile au hărțuit jurnaliștii, au trimis poliția să facă percheziții în redacții și le-au întrerupt accesul la internet”. Dacă vom sta din ce în ce mai nepăsători față de astfel de atitudini legate de modul în care înțeleg autoritățile să colaboreze cu presa pentru elucidarea unor aspecte la care jurnalistul a fost simplu martor prin prisma profesiei, încet dar sigur se poate ajunge și la ceea ce se întâmplă în alte țări. Atât de fragilă este libertatea de exprimare încât, peste noapte, poate să dispară în gaura neagră a nemiloasei cenzuri. Asta vrem?

PS – Întotdeauna am susținut dreptul de a protesta. Și acesta este un drept democratic. Dar ca să încerci să iei cu asalt Parlamentul, mi se pare un act de mare gravitate. Acolo sunt cei aleși de noi, ei sunt vocea poporului. Proști sau deștepți, hoți nedovediți (altfel erau la pușcărie!) sau oameni cinstiți, ne reprezintă pe toți. Nu accept ca o minoritate de protestatari să sfideze votul unei majorități. Și nici ca o instituție specializată a statului, cu statut militar să facă un pas înapoi atunci când niște provocatori se folosesc de disperarea unor protestatari și îi manipulează în teren, în așa fel încât să încalce legea cu orice preț. Acolo, în Parlament, avem produsul ales al societății. Cât despre presă… încă mai cred că este câinele de pază cel intransigent, nu cel recompensat sau absent. Să nu ne lăsăm legați în lanț, pentru că avem de apărat libertatea de opinie și de exprimare!