La mila norilor

Fabrici adevărate nu prea mai avem, de zeci de ani, de când s-au schimbat regimuri politice și s-a refăcut ordinea de zi națională. Mai apare câte o făbricuță, să ne contrazică, rătăcită, cu patroni străini, care fumegă la capăt de oraș abandonat. Locuri de muncă, așadar, tot mai puține. Și chef de muncă tot mai puțin. Sigur că excepțiile confirmă informația. Și puținii patroni români, care au ales să investească intern, sunt cei cărora trebuie să le mulțumim pentru o minimă iluzie de supraviețuire.

În agricultură, încă respirăm. Există oameni care știu cum se lucrează pământul și care fac, an după an, sămânța să creadă în rod. Exportăm cereale, dacă nu cumva sunt vămile blocate de vecini care se grăbesc mai tare decât noi să ducă în alte orizonturi producția internă. Dar chiar și în agricultură există o variabilă pe care numai sisteme scumpe o pot anula: ploaia. Mila norilor. Stăm la mila norilor, adică tot a Domnului, de mii de ani, de mii de vieți.

Am vândut cam tot ce era de vândut. Aveam cont la o bancă, pe care o credeam încă românească, și am aflat, când s-a spart scandalul cu Austria, că e de fapt patronată de austrieci. Am alimentat, ani de zile, de la o stație de lângă casă, despre care am aflat, mai repede, e drept, că e tot a austriecilor.

Încă mă tem de ziua neguroasă în care, mergând prin propria țară, pe ulițele strâmte din Apuseni, între mănăstirile din Maramureș sau pe Valea Oltului, o să aflu că nu mai e țara noastră, că s-a dat la un preț bun și că, oficial, am încetat să ne aparținem.

Să nu ne mai aparținem, să nu ne mai aparținem! Să ne miște păpușarii! Să ne mintă păpușarul! Să ne hrănim cu cereale din import și să dăm tot ce e bun altora! Să nu avem sisteme de irigație și să ne rugăm pentru ploaie, chiar dacă ruga pentru ploaie se spune că aduce ghinion! Să ne ronțăim cuminți covrigul și să nu mai numărăm banii din buzunar!

Și, desigur, să fie pace în lume! Că în război va trebui să ținem arma sus și să ne amintim că avem nume, prenume și că venim dintr-o țară pe care, cum spunea poetul, cândva o numeam România…

Citește și:

Dreptul la poezie

Ziua în care ne-am unit

Bună ziua, limbă română!

Când avioanele n-au cum să cadă

Ce-i cu Hagi pe locul întâi?

Condamnare la moarte