Lanțul slăbiciunilor

La nici două zile de la apariția articolului în care Emilia Șercan arăta că procentul de pagini plagiate din teza de doctorat a ministrului Lucian Bode este de 18,5%, rectorul Universității Babeș Bolyai, profesorul Daniel David, a anunțat reluarea analizării tezei în Comisia de etică a universității.

Am văzut că sunt voci – exprimându-se mai mult în zona social media decât mass-media – care consideră că această decizie este tardivă și că universitatea clujeană ar fi ratat șansa de a-și dovedi corectitudinea și intransingență. Mi se pare o interpretare greșită, deoarece până la articolul Emiliei Șercan nu existau decât reacții acuzatoare, nefondate pe o analiza de text riguroasă.

Rectorul Daniel David a precizat, de altfel, că – în conformitate cu regulamentele universității – Comisia de etică poate  să-și înceapă activitatea dacă este sesizată sau dacă se autosesizează: în cazul de față, în urma analizei publicate de Emilia Șercan, comisia s-a autosesizat, într-un timp extrem de scurt, ceea ce este, până la urmă, o victorie a jurnalismului de investigație – pe de o parte și un gest de respectare a regulamentelor și o dovadă de maximă transparență – pe de altă parte.

Dacă ne uităm cu atenție, observăm că diferența dintre procentele de similitudine identificate de Comisia de etică (2,95%) și de Emilia Șercan (18,5%) provine din utilizarea a două sisteme de lucru diferite: unul bazat pe folosirea softurilor antiplagiat și analiza textelor în limba română și altul bazat comparația dintre textul tezei și texte scrise în alte limbi. Acest lucru presupune o erudiție în domeniu care să permită identificarea fragmentelor din lucrările străine care au fost preluate, fără citarea sursei, în versiunea  românească.

Nu vreau să apăr Comisia de etică (și, ca de obicei, departe de mine gândul de a lua o poziție militantă), dar Comisia nu a cuprins specialiști în securitatea energetică și managementul resurselor, ca să poate efectua ceea ce ar fi trebuit să facă profesorul coordonator științific și Comisia în fața căreia teza de doctorat a fost susținută: adică o verificare fundamentată pe expertiza în subiectul tezei (deși ne-am putea întreba câți dintre membrii comisiei erau experți în securitatea energetică și managementul resurselor).

Eu cred că ar fi normal să nu separăm doctorandul plagiator de conducătorul științific și comisia care l-a consacrat ca doctor. Mai ales că reacțiile din presă și din social media vizează numai politicienii acuzați de plagiat și nu și pe aceia care, din necunoaștere sau cu bună știință, au promovat teza plagiată.

Tocmai pentru că expertiza în domeniul tezei de doctorat a celor care o evaluează este esențială, interpretez în acest sens declarația rectorului Daniel David referitoare la invitarea unor experți din țară sau din străinătate (probabil cei din străinătate vorbitori de limba română) pentru ca poziția lor între cele două culturi și (sper) statutul lor de experți în domeniul în care s-a poziționat teza să le permită să identifice cazurile de preluare din diferite lucrări fără indicarea sursei.

Și, dacă vorbim despre domeniu, ar trebui să readucem în discuție un subiect care a fost abordat și apoi abandonat: acela al domeniului științelor militare. Au fost multe voci care au susținut că acest domeniu nu se regăsește în nomenclatoarele de profil din universitățile din Uniunea Europeană și nici la universitățile americane; pe de altă parte, nu am citit și nu am auzit de vreo dezbatere despre cadrele teoretice, paradigmele și conceptele fundamentale care fac ca o cercetare pe temele pe care le abordează școlile doctorale de acest profil din România să fie, teoretic și metodologic, diferită de cercetări din zona științelor sociale, a economiei, a științelor comunicării sau a științelor politice.

Ceea ce am remarcat și am și semnalat la vremea respectivă este că, în standardele comisiei de profil a CNATDCU din acea vreme, era o prevedere surprinzătoare (ca să folosesc un cuvânt blând): doctorandul trebuie să publice înainte de susținerea tezei ”minimum două articole împreună cu conducătorul de doctorat”. Și mă întreb dacă domnul ministru Bode a publicat aceste articole, condiție obligatorie a accederii la susținerea tezei?

Ceea ce mă aduce la o altă problemă pe care puțină lume dorește să o discute: aceea a protecției dreptului de autor al studentului – doctorand, masterand sau în program de licență. În Codul studiilor doctorale (HG 681/2011), articolul 66, alineatele 1 si 2 se afirmă obligativitatea protejării dreptului de autor al doctorandului, cu referire explicită la teza de doctorat, iar alineatul 3 se referă la respectarea dreptului de autor în valorificarea produselor realizate în timpul programului de cercetare. Pe de altă parte, art 5 (m) din Codul drepturilor și obligațiilor studentului enumeră, între drepturile studenților și ”drepturi de autor şi de proprietate intelectuală asupra rezultatelor obţinute prin activităţile de cercetare-dezvoltare, creaţie artistică şi inovare desfăşurate în cadrul Universităţii”.

Aceste acte normative susțin că proprietatea intelectuală a studentului trebuie să fie protejată, dar nu oferă cadrul procedural prin care acest lucru să devină o realitate. Eu îmi aduc aminte (și mărturisesc că acesta este unul din episoadele la care m-am întors cu gândul de multe ori, poate tocmai pentru că îmi era greu să-l pricep și să-i dau un sens), deci îmi aduc aminte de o ședință în cadrul Senatului Universității București în care un reputat profesor, considerat un nume de referință în știința pe care o practica, a spus la un moment dat: ”Teza de doctorat aparține profesorului și nu doctorandului!”

Mărturisesc că în clipa aceea am vrut să sar să-l contrazic, dar apoi m-am oprit, gândindu-mă că un om de o cultură și inteligență aparte nu avea cum să enunțe o asemenea propoziție radicală și contradictorie în termenii ei, dacă nu avea un argument profund. Ulterior, m-am sfătuit cu alți colegi din domeniul în care activa reputatul cercetător și mi-am dat seama că în aceste științe se lucrează în laboratoare,  făcându-se  cercetări aplicate, care necesită costuri nu odată prohibitive, cercetări care nu s-ar putea desfășura dacă nu ar exista granturile, iar granturile acelea cu multe zerouri sunt câștigate de echipe coordonate de un asemenea profesor de reputație și prestigiu internațional.

Ceea ce înseamnă că tema de cercetare,  materialele pe care se face cercetarea, obiectivele care trebuie atinse și resursele necesare sunt oferite de conducătorul de doctorat: în acest context ar exista o motivație materială pentru ca, în unele din aceste științe, așa cum apare în standardele comisiilor de la CNATDCU, să fie obligatorie publicarea de articole în echipă, iar această echipă să aibă în fruntea ei pe conducătorul științific. Ceea ce explică, de altfel, și rezultatele la care a ajuns un grup de cercetători care a descoperit că există circa 1.000 de profesori sau directori ai unor instituții de cercetare care ajung să publice câte un articol la 5 zile, evident întotdeauna articole cu mai mulți autori.

Dar, chiar dacă tânărul doctorand lucrează într-un cadru teoretic și material oferit prin eforturile coordonatorului științific, munca lui rămâne munca lui și eu cred că ea trebuie respectată și marcată ca atare în textele respective din publicațiile respective.

Lucrurile sunt, însă, total diferite în științele socioumane, unde nu putem vorbi de aceleași circumstanțe: cu toate acestea știu multe cazuri de profesori care au preluat textele studenților, uneori referate pentru obține nota de promovare la materia predată de aceștia, alteori lucrări de diplomă sau dizertație și le-au inclus în materialele pe care ei l-au publicat sub semnătura unică, fără  măcar să pună o notă în care să mulțumească studenților pentru strângerea datelor sau pentru contribuția lor la elaborarea acelui text.

În revistele științifice din tradiția anglo-saxonă există, la final, două rubrici obligatorii:

• una privind sursele de finanțare ale cercetării
• alta privind mulțumirile pentru cei care au sprijinit redactarea articolul respectiv

Este vorba, până la urmă, de corectitudinea morală și de respectarea dreptului de proprietate intelectuală al studenților.

Respectarea acestui drept ar trebui să fie ușor de rezolvat dacă universitățile ar accepta sau dacă legiuitorul le-ar obliga să introducă în baze de date publice lucrările de diplomă, de dizertație și firește pe cele de doctorat; în principiu, există această obligație, pentru că se cere ca aceste lucrări să fie depuse atât ca un text imprimat, cât și ca un text în formatul digital. Deci nimic mai ușor decât să fie introduse imediat pe un server! Nu mă pot opri să nu-mi aduc aminte surpriza și iritarea unor colegi atunci când am cerut, în calitate de președinte al comisiilor de susținere (pentru că prin lege decanul este președintele acestor comisii) ca secretarii comisiilor să verifice fiecare CD sau USB pentru a vedea dacă textul lucrării se găsește pe acest suport: cam la 15-20% din lucrări suportul respectiv era gol; am cerut atunci să nu se permită susținerea publică până ce nu se depune și formatul digital corect.

Nu am plecat de la prezumția de vinovăție și n-am interferat cu lucrările de evaluare ale Comisiei: în fond, răspunderea pentru respectarea standardelor științifice și etice aparține conducătorului științific care, repet și reamintesc, în cazul unei fraude răspunde în solidar – ceea ce înseamnă, conform legii, răspunde penal în solidar – cu autorul fraudei.

Și astfel se închide bucla argumentării: dacă toate lucrările elaborate de studenți la finalizarea unui ciclu de studii s-ar afla depuse în bănci de date accesibile, deschise consultării publice și evident ușor de accesat de softurile antiplagiat, eficiența acestor softuri ar fi de zeci de ori mai mare, reducând posibilitatea de a vedea cum munca studenților este reciclată și apare ca produs însușit de cineva aflat într-o poziție favorabilă în ierarhia universitară. Acest lucru ar permite si identificarea lucrărilor de diplomă, dizertație, doctorat plagiate; lucrări care, dacă sunt folosite ca materie primă pentru o teză de doctorat oferită cadou, conduc la contaminarea acesteia cu pasaje plagiate!

Până la realizarea acestor bănci de date, rămâne o uriașă gaură neagră care poate oferi materialele pentru tranzacții frauduloase, prin care persoane cu funcții sau cu bani își obțin titlul de doctor cu o teză fabricată din (ca să spun așa) prefabricatele existente la dispoziție, adică din lucrările studenților considerate materie primă anonimă pentru beneficiul puternicilor zilei.

POST SCRIPTUM. Mă bucur și salut acest unghi de atac din interviul de vineri, acordat ziarului Libertatea de Emilia Șercan, care reia tezele pe care le susțin de atâta timp și subliniază apăsat vinovăția coordonatorului științific, a comisiei de doctorat și a CNATDCU.