Nici nu contează cum vă chemați – trumpi, werneri sau arafați – vă rog din inimă, nu ne mai certați. Nici părintește, nici arogant, nici tiranic. Nici cu ”după sărbători, vor urma înmormântări”, nici cu ”îi așteptăm la spital, o parte din ei nu o să scape”. Furia nu ține loc de fermitate. Nervii nu sunt dovadă de tărie.
Știu, nici noi, poporul, nu suntem perfecți. Suntem indisciplinați, zburdalnici, inconștienți, nesimțiți. Și din ce în ce mai neîncrezători în autoritate. Dar, în virtutea democrației, noi avem dreptul să vă certăm pe voi. Și nu invers.
Cum cearta a devenit ordine de zi pentru conducători, în popor s-a născut credința lui ”Noi suntem de vină!” ca singură explicație pentru răspândirea și explozia numărului de infectări cu noul virus. Curat bullying! Când repetat și intenționat ți se spune că ești prost, după un timp stima ta de sine îți va spune același lucru. Cred, totuși, cu toate ”bubele și mucigaiurile” noastre, că o majoritate cinstită și responsabilă este arătată cu degetul pentru o minoritate zgomotoasă și smintită.
Eu nu vreau să mai fiu certat. Eu nu mă închin la cultul ”Poporul e de vină!”. Chiar dacă nu suntem văzuți (oare pentru că purtăm măști?), auziți (oare pentru că nu zbierăm prin piețe sau la petreceri la mare?) sau simțiți (oare pentru că ne vedem de treabă?), suntem mult mai mulți decât imunii, imprudenții și impertinenții. Și ar trebui să ne refuzăm cu demnitate etichata de ”vinovați”. Vina unora nu poate fi plătită prin pedeapsă colectivă. Am pretenția că au trecut vremurile când pentru un ”elev problemă” plătea toată clasa. Am pretenția că poți conduce un popor cu alte metode decât ale unui pedagog de școală veche.
Trăim momente în care avem nevoie de lideri. Într-un interviu în Financial Times, Anthony Fauci, principalul expert epidemiologic al Statelor Unite spune că ”trăim cu toții în mijlocul unei furtuni perfecte” și că, în astfel de vremuri, popoarele au nevoie de simbolul cuiva care să spună adevărul.
Popoarele au nevoie de oameni care să le inspire încredere. Nu furie și nervi. Păstrând proporțiile, în parenting, pe principiul ”cum îî crești, așa îi ai”, un copil crescut în dojană și prigoană va purta bagajul ăsta emoțional toată viața. Dragostea necondiționată nu e reciprocă, e doar a părintelui către copil, pentru că el a ales să îl aducă pe lume. Copilul poate alege, în funcție de cum a fost crescut, dacă oferă înapoi această dragoste sau nu. La fel, un conducător ar trebui să își asume necondiționat dragostea de țară. Ales sau numit, nu are importanță. A fost opțiunea lui să stea în fruntea unui popor. Într-una din cele mai bune scrieri despre virtuțile unui conducător, Marcus Aurelius scria că ”omul e făcut să trăiască printre oameni, prin urmare, ori îi educi, ori îi suporți.”
Așa că, dragi conducători, vă rog din din inimă, nu ne mai certați. Nici părintește, nici arogant, nici tiranic. Nici cu ”după sărbători, vor urma înmormântări”, niici cu ”îi așteptăm la spital, o parte din ei nu o să scape”. Pentru că, deși ne arătați cu degetul, asta spune mai multe despre voi. Atunci când nu știi ce-i de făcut, sigur e ceva ce nu trebuie să facă un lider: să dea vina pe popor.
Trăim cu toții în mijlocul unei furtuni perfecte. În cadrul trupelor speciale Navy SEAL, cei mai buni războinici de pe planetă, există un motto pe care îl repetă chiar în mijlocul bătăliei: ”Calmul e contagios.” De la ofițer la ofițer, de la soldat la soldat. Dar mereu calmul vine de la cel mai înalt în grad. Dacă soldatul e cuprins de frică, dacă grupul își pierde încrederea, e obligația liderului să molipsească oastea cu calm.
Bună dimineața! Tu cum îți vei conduce azi poporul? Cu frică sau cu dragoste..? Cu furie sau cu calm…?